nimic nu poate fi pentru totdeauna!

M-am intors de cateva zile. Si sunt bine. Excelent chiar.

Nu am in intentie sa va spun cat de frumoasa este zona respectiva, cat de superb este totul, cat de impecabile sunt serviciile unor resorturi de lux. Va spun doar ca va doresc din tot sufletul meu, sa ajungeti acolo. Sa mergeti acolo cu cei dragi, sa va scaldati trupurile in apele oceanului, sa priviti rasaritul, dar mai ales apusul soarelui. Nu va recomand sa mergeti impreuna cu copiii, ci ori singuri cuc, ori cu un „celalalt” ori cu un grup de prieteni. Cand va duceti acolo, sa trageti aer adanc in piept si sa va relaxati. Eu am uitat si de telefon, si de e-mail si de mine si de tot. Nimic nu aveam in minte. M-am simtit ca o blonda parasita de neuroni si de orice urma de gand. Pentru prima data in viata mea, m-am simtit proasta, goala. Pe dinauntru.

Toate zilele au decurs la fel. Una singura a fost diferita. Dar toate, au fost absolut superbe. O sa va povestesc in linii mari doar ziua respectiva.

Eram la plaja de cateva ore, terminam si ultimul capitol din a 4a carte pe care o citeam. Sunt o drogata in privinta cartilor, de mica am fost fascinata de lumi imaginate de diversi oameni si intotdeauna mi-am trecut sufletul prin trairile personajelor. Cateodata cred ca de asta m-am maturizat si asa devreme. Pentru ca sufletul meu era sitit in permanenta prin nenorociri, deziluzii, iubiri perfecte si prietenii. Traiam prin ei . acum eram fericita ca eram iubita. Nu eu, ci personajul din carte, dar ce mai conta.

Auzeam pasi in spatele meu si instinctiv m-am uitat spre paharul de mojito. Era plin. Am aruncat rapid si o privire spre ceas: inca nu era ora mesei. Atunci... de ce auzeam pasi? Am continuat sa citesc fara sa privesc inapoi si cand pasii erau suficient de aproape am auzit „thank you, I got it from here”.

Vocea asta o stiam in toate limbile, o cunosteam in toate starile posesorului, dar nu o mai auzisem pe meleagurile alea. Nici nu o asteptam. S-a apropriat de mine si mi-a spus ca de obicei: Buna iubire! Ce faci?

m-am uitat in mare parte siderata la el, dar totusi, parca ceva din mine era pregatita pentru asta.

Citesc. Stii ca mereu imi doream zile libere doar pentru mine sa fiu eu, cu cartile si cu soarele.

Da stiu. Tocmai de asta m-am gandit ca aici te vei simti excelent.

Ce e cu tine aici ? nu faci parte din poveste, nu ? stiu ca ai rezervat de fapt vila pentru doua persoane si ca de fapt biletul meu de avion avea locul rezervat la geam, asa cum imi place mie. Locul de langa mine era liber. Mi s-a spus ca pasagerul respectiv nu a urcat in avion. Aici am un pat mare, matrimonial. Camera este plina de orhidee. Ieri mi-au pus maci. Toti stiu exact ce imi place fara sa le fi spus vreodata. Mi-am dat seama ca tu esti organizatorul, dar nu inteleg cum de ai stiut atatea detalii despre excursia asta si de ce ai planuit-o pentru doi, daca aici am venit singura?! De ce te-ai exclus inca de la inceput din poveste si de ce te incluzi acum ?

Am vrut sa venim impreuna. Era planuit inca de cand eram impreuna, era totul aranjat si rezervat. Chiar daca nu mai vroiai sa ai de a face cu mine, tot nu mi-am calcat pe inima sa anulez totul. Mi-am dorit sa vii singura, m-am bucurat cand cei de la agentie m-au sunat si mi-au spus ca te-ai urcat in avion. Zilele urmatoare m-am perpelit si incercam sa imi imaginez ce faci, cand, cum... si aseara mi-a fost dor de tine si de fericirea ta. De asta sunt aici acum. Nu raman. Maine dimineata am  avion. Ma gandeam ca putem lua masa de seara impreuna, dar este in ordine daca nu vrei. Te inteleg.

E ok. Si acum ce ai in plan sa faci?

Nimic. Vreau sa stau sa lenevesc. Voi lenevi la 500 de metri distanta de plaja ta... deci nu te voi deranja.

Nu ma deranjezi, dar te rog sa  pastrezi distanta.

Radea. Sigur iubire.

Inca nu ai aflat cum ma cheama? Nu ma cheama „iubire” ...

Stiu iubire, dar pentru mine asa te va chema intotdeauna.

Esti bronzat. Ai fost in concediu cu cei mici ?

Da. Am profitat un pic de soare si i-am dus acolo unde mi-ai spus tu ca e foarte tare.

Da. Foarte bine. Sunt sigura ca si ei i-a placut.

A fost foarte frumos, dar totusi mi-ai lipsit. Mult. Imi lipsesti mereu. Stiu ca nu vrei sa mai vorbim despre asta, dar imi lipsesti.

Stiu.

Am inteles. te las atunci. Nu vroiam sa te intrerup. Ne vedem mai tarziu.

Ok.

Si a plecat. L-am privit cum se indeparta cu capul in pamant si mainile in buzunar. Cand oare am ajuns sa fac un om atat de mandru si bun sa stea cu capul in pamant? Nici nu stiam ca pot sa fac asa ceva. S-a asezat undeva in departare intr-un hamac si a inceput sa citeasca dintr-o carte. O ora mai tarziu m-am apropriat.

Ma gandeam ca nu ti-am multumit pentru zilele asta superbe si pentru ca te-ai gandit ca mi-ar prinde bine.

Iei loc?

M-am intins langa tine. Te priveam cum te emotionai cand imi simteai parfumul, cand imi priveai ochii. Cum tremurai pentru ca imi simteai pielea atat de aproape.  Ne-am privit minute in sir fara sa ne spunem nimic. Nu stiam daca imi era dor, daca imi fusese dor vreodata.

M-am apropriat si mai mult si te-am sarutat. Suav, cu ochii inchisi. In secundele alea, mi-as fi dorit sa fie pentru totdeauna.

Simturi atrofiate…

Nu mai simt. Nu mai pot sa simt. Azi am vrut sa plang. Pentru ca nu te mai iubesc. Dar nu mai pot nici sa plang. M-am chinuit un timp, am incercat sa vars macar un sfert de lacrima, dar nu am reusit.

Mi s-au atrofiat simturile. Nici macar nu mai simt durerea sau lipsa ei. Iubirea. Nimic. Am devenit o nesimtita cu acte in regula.

Nu te mai iubesc si nici macar nu mai pot sa plang pentru asta. De azi... nu mai simt. De cateva zile simteam cum amortesc, cum apune si ultima farama de pasiune. Cand am plecat zilele trecute din patul tau la 3 dimineata si m-ai rugat sa raman, nici macar nu m-am uitat inapoi. M-am imbracat si am plecat. Fara sa imi pese de ce s-a intamplat sau de ce avea sa se intample. Te-am lasat singur intr-un pat cu cearceaful sifonat care miroase a mine. Nu imi mai pasa.

Cand mi-ai vorbit de sentimente, dupa tot ce s-a intamplat intre noi, jur ca imi venea sa vomit. Cum as putea sa mai simt ceva pentru tine!? Cum poti sa confunzi dorinta cu iubire?! Cum poti sa crezi ca vreau un loc in viata ta?!

Imi pare rau. Daca ai crezut ca m-am intors in timp, la tine, ... imi pare rau! Nu m-am intors. Aveam nevoie de o pauza, de refulare, de senzatii... nu de sentimente.

Si judeca-ma... in final si tu ai avut rolul tau in schimbarea mea...

si eu... eu ce fac acum?!?

Vreau de atata timp sa scriu randurile astea, incat acum nici nu mai stiu exact care e inceputul... nu caut sa imi gasesc scuze... nu simt nevoie sa ma justific in fata nimanui... si totusi...

Trec printr-o perioada buna si proasta in acelasi timp. Sunt lucruri care din punct de vedere profesional imi merg excelent si sunt lucruri care ma ucid ca o otrava care se raspandeste lent in organism. Ne-am despartit. Eram ca doua picaturi de apa si acum ne-am despartit. Si stiti cum se despart doua picaturi de apa ce odata au fost egale?! Va spun eu... inegal! Adica, una dintre ele, in urma despartirii, devine mai mare, iar cealalta devine infirma. Asa se intampla intotdeauna in orice fel de despartire. Partajul, nu este menit sa fie egal. Scopul lui este doar sa medieze o despartire. Sa imparta in doua parti, o singura parte. Doua parti ce vor fi intotdeauna inegale. Nu vreau sa analizez despartirile.

In urma despartirii noastre, eu sunt picatura mai mica. Iar el, a plecat cu o parte din mine. Ne-am despartit fara scandal, certuri, reprosuri. Ne-am despartit vorbind si discutand. El spune ca asa e cel mai bine pentru mine. Eu cred ca cel mai rau imi e fara el. E ciudat cum poti avea o singura divergenta pe care sa nu o poti rezolva si a carei solutie sa fie una atat de drastica. Nu ne certam, nu ne injuram, nu ne bateam. Si sa nu credeti ca ne plictiseam vreo clipa de atata „perfectiune”. Nicidecum! Eram atat de imperfecti impreuna, incat orbeam totul in jur. Ne adoram. Defectele, calitatile. Iar acum...

Mereu cand se termina o relatie, (cel putin asa mi s-a intamplat mie mai mereu), incerci sa ramai prieten cu celalalt. „Prieten” eu cred ca este un cuvant mult prea mare. Genul de prietenie pe care o ai cu cineva cu care nu te vezi perioade lungi de timp si pe care daca o vezi pe strada o data la 5 ani, zabovesti cateva secunde alaturi de ea, pentru a pune si raspunde catorva intrebari derivate din „ce faci” si „cum o mai duci”. Dar ce te faci, cand ex-jumatatea ta iti apare in cale, zilnic, 8 ore pe zi? Ce te faci daca auzi vocea respectiva mai bine de 75% din timp? Ce faci intr-o situatie de genul?

Spune-mi... si eu ce fac acum?! Sa vad daca ce fac... ma va duce undeva...sau ma va duce la balamuc?!



p.s. sufar.


To be continued...

8 februarie... nu mai esti blestemat!

8 februarie... blestemata zi! Asteptam sa treci sa iti spun cat de mult te-am urat...

Acum fix un an, pe 8 februarie, pe la 12 si ceva, cineva, foarte drag mie pe atunci, mi-a facut inima tandari. Eram ferm convinsa ca s-a intamplat asa, doar pentru ca 8 februarie este o zi nenorocita. Nu pentru ca el era un nenorocit. 8 februarie anul trecut, a durat fix o luna. Mai exact, pana pe 7 martie. Acum rad, dar acum un an, imi rupeam parul din cap si plangeam si in somn. Evident, si in baie. Sub dus mai ales. Dar acum rad. Poate ca s-a meritat sa imi scoti inima din piept si sa o arunci ca mai apoi sa uiti de ea. Pentru ca acum mi-e bine. Poate ca s-a meritat sa nu te uiti in ochii mei si sa imi spui ca s-a terminat si m-ai lasat sa imi termin singura povestea. Pentru ca acum, scriu randurile dintr-o poveste linistita. Genul de liniste, pe care tu nu mi-ai oferit-o.

Te-am iubit enorm. Credeam ca am fost o proasta atatia ani cat te-am uitat in diverse etape ale vietii mele. credeam ca tu esti... miezul din dodoasca :) nu ma intelege gresit. Nu imi bat joc. Dar acum am puterea sa rad. Asa cum o faceai si tu cand eu plangeam. Nu regret nimic. Nicio lacrima. Nimic. Ma bucur ca ni s-a intamplat asta. Pentru ca acum, SUNT BINE.

Ma trezesc dimineata cu zambetul pe buze si cu privirea lui in gand. Ma spal pe ochi si ma gandesc ce bine mi-ar fi sa fiu cu el. Ma uit la telefon si vad ca si el imi spune ca si el ar vrea sa fie cu mine. E simplu. Atat de simplu. Nu ne iubim, dar o putem face. Noi doi ne-am iubit. De multe ori, multi ani. Dar liniste, n-am avut.

Acum e simplu, nu sunt ecuatii de gradul III, nu sunt formule complicate. Suntem, eu si el. El si eu. Si de ceva timp, suntem noi. Noi noi noi noi noi. Noi, amandoi.

Iti spun acum, TE-AM IUBIT, FRAIERE! Pentru ca te-am iubit... si ai fost fraier ca m-ai facut sa plec...

PS. Abia astept saptamana viitoare sa ma trezesc in bratele tale dimineti la rand. Dimineti tarzii, pe care le ador alaturi de tine...

o iubire bolnava...

Stiu o poveste, a unor oameni dragi mie, ce s-au iubit enorm. Reciproc. Dar care acum, n-o mai fac. El nu o mai iubeste. Punct. Si daca e sa ma intrebati pe mine, nici ea nu il mai iubeste pe el. A ramas in schimb cu o iubire imensa, poate mult mai mare decat iubirea pt el, pentru amintirile cu el. Nu poate uita. Nimic. Nu vrea sa uite nimic.

Are mii de poze cu ei doi pe care le rasfoieste in cateva zeci de albume. Zi de zi, ca si cand ar citi Biblia. Se inchina la fiecare poza si isi aminteste fiecare detaliu. Stie fiecare cuvant pe care si l-au spus. Le stie pana si pe cele pe care nu le-au spus, dar si-ar fi dorit sa o faca. Au impartit bune si rele in jur de 6 ani. Sau cel putin asa calculez eu , caci ei cu siguranta le-au pierdut sirul. Ani plini de iubire, certuri, lacrimi, rasete, despartiri teatrale, intrigi. Ani pe care el i-a uitat pe alocuri. Ani, pe care ea inca ii mai traieste. In reluare. Apasa doar rewind si revede clipe ce le-a iubit, ce le-a urat, ce le-a dorit. Clipe cu el. Pe vremea cand el facea parte din ea.

El a fost cel care a pus punct, ea a fost cea care a avut de suferit. Initial a crezut ca e doar inca o cearta. Dar cand s-a intors spre el, l-a vazut cu o noua ea. A crezut ca e ceva pasager. A disperat, a urlat, si-a certat iubirea. Si-a cerut drepturile. Dar nu a auzit-o nimeni. O data cu el, a pierdut si grupul de prieteni comuni, care s-au dovedit a fi comuni doar prin el. S-a terminat totul de mai bine de 3 sferturi de an. El a uitat definitiv. Ea inca mai traieste povestea lor.

Azi am descoperit zeci de poze cu ei, pe un site facut de ea. M-am intristat sa vad disperarea care o macina, care nu o lasa sa uite, care o umileste. Multe din pozele alea au fost facute de mine, am fost martora iubirii lor si stiu foarte bine ca a fost o iubire imensa. A fost. Nu mai este. Mi se rupe sufletul sa o vad inca in trecut si desi am incercat multe variante, ea nu vrea. Ea traieste doar acolo, doar in povestea aia. Traieste o iubire bolnava. Care o va imbolnavi cat de curand. Mi se sfasie inima cand o vad sperand. Mi se pare ca este imposibil sa treci peste o asemenea poveste, daca inca mai speri, daca inca mai crezi in ea. Si povestea asta, este crezul ei.

Nu stiu ce le e scris... nu stiu cat de mult trebuie sa iubesti sau cat de nebun trebuie sa ajungi ca sa traiesti astfel. Nu stiu ce-as face in locul ei, dar sper, vreau sa cred, ca nu m-as pune pres in fata atator oameni. Ca nu mi-as pune sufletul pe tava si furculite alaturi sa serveasca orcine. Nu mi-as pleca nicicand capul pentru ca am iubit.

You loved. You fought. You lost. WALK TALL.

Chef de duca

Am un chef de duca asa cum mi-e pofta cateodata de bomboanele alea bune cu cocos pe care nu le mai comercializeaza nimeni de cativa ani. Tind sa cred ca eram singurul lor cumparator, ca altfel nu inteleg. Oricum, nu asta face subiectul acum. Poate intr-o zi cand mi-o fi mai foame.

Cum spuneam: chef de duca! Si nu sa ma duc cine stie unde pe vreo insula pustie. Nu, nu! Departe de mine gandul sa fac asta. Am chef sa ma duc intr-un oras unde nu reprezint nimic pentru nimeni, unde pe nimeni nu intereseaza de mine. Nu ca aici unde sunt acum ar fi bataie mare pe curul meu, dar intelegeti ce spun eu. Si acolo, in locul ala unde nu e nici dracu, acolo sa n-am semnal. Dar deloc. Nici macar o liniuta. Si desi sa car laptopul dupa mine, sa va spun cum e nu de alta, sa nu pot primi mailuri. Sa nu pot citi ce scrii tu despre altii. Sa nu am nicio legatura cu exteriorul. Sa stau linistita pana ma plictisesc de liniste. Nu vreau sa aud pasarelele, nici macar un ciripit. Vreau sa fiu cu mintea libera si cu inima impacata ca toate se petrec undeva departe de mine. E trist ca nu te mai iubesc. Cand te iubeam, parca aveam o ocupatie care sa imi umple momentele in care nu vroiam sa numar oi sa adorm. Ma gandeam la tine, la cum ar fi sa fim doar noi amandoi, la cum sa fii doar al meu. Si cum sa iti placa asta. Adesea imi tresarea sufletul cand credeam ca esti langa mine. Sau ca vei suna imediat. Dar imediat asta nu l-am gasit in calendar. E un imediat pe care inca il mai astept. Cred ca e ca o eclipsa. Traiesti o viata intreaga pentru un imediat.

As fi trait o viata intreaga asteptandu-te.

Doar ca si cand esti prost, asa cum sunt eu proasta, te mai trezesti din cand in cand, si lucid fiind realizezi ce varza esti si fugi mancand pamantul. Cam asa m-am trezit eu intr-o zi, dupa o perioada in care am fost al dracului de fericita alaturi de tine, si mi-am dat seama ca am trait intr-un balon de sapun si multa ceata. M-am trezit, si alaturi de mine nu dormeai tu, ci doar dorintele mele, m-am spalat pe fata si in oglinda nu imi radeai tu, ci doar un par ceva mai ciufulit, m-am uitat la telefon, si nu ma sunasei tu. Doar dobitocul ala care vroia nu stiu ce mail. Si atunci am inceput sa imi pun intrebari.

Am inceput sa citesc despre autisti. Sa vad daca fac parte dintre ei. Atunci mi-am adus aminte ca ai o viata a ta. Cu o iubita a ta. Cu o casa a ta. Cu un job al tau. Toate astea, fara mine. Pentru ca si eu le am separat. Fara partea cu iubitul. Eu te aveam pe tine. Mi-am dat seama ca totusi e bine. Daca acum divortam, nu avem ce imparti la partaj. Pentru ca nu e nimic de impartit. Bine, inima mea si-asa nu mai era intreaga ea de mult saraca. Asa ca nu simte ca ai ciobit-o si tu cu prostiile tale. Ce e mai dubios in toata povestea asta, e ca mi-e bine. Asta mi se pare cel mai sinistru. Ma asteptam sa imi smulg parul din cap, sa tip de durere, sa imi blestem zilele si ziua in care te-am lasat sa faci parte din ritualul meu zilnic. Sa ii spun intregii lumi cat de tare ma doare sufletul pentru ca a trebuit sa imi iau gandul si de la tine. In schimb, mie imi e bine.

Mi-era dor de tine, mi-era drag de tine, acum nu imi mai e. Dar mi-e bine. Sau cel putin asa imi place sa ma mint si o fac non stop pana incep sa ma cred. Intr-o zi o sa ma trezesc dimineata si tu nu o sa mai faci parte din gandurile mele. Deja nu mai faci. Sau nu mai faci ca la inceput. Imi amintesc totusi ca nu eu am fost cea care a vrut ceva de la tine. Tu ai fost prostul. Si nu stiu cum am reusit sa pic eu iar de pacalici. Ma alintai. Ma mai alinti inca. Intr-o limba pe care nu o mai inteleg. Cu gesturi pe care nu le mai vad.

E trist sa vezi ce ai alaturi in realitate. Realitatea poate fi cel mai mare dusman al fericirii. Adesea, ne imaginam lucruri care fara sa vrem ne umplu de fericire. Adesea ne trezim si vedem himerele cum se sting. Uitasem cum te cheama. Tocmai ai intrat pe mess. Mi-ai amintit iar. O sa uit incet si sigur. De tine, de mine, de noi. Si o sa iti fie dor. Pentru ca eu mi-am facut transplant si nu mai simt cu partile alea ale corpului. Am doar maini si picioare. Poate si gura cateodata. Si promit ca o sa uit imbratisarilea alea pe care nu le-am visat. Si saruturile. Am sa le uit. Si cand o sa vrei sa le retraiesti, sa nu vii la mine. La mine e inchis. S-au terminat zilele in care eram o simpla proasta. Astazi sunt o proasta sofisticata si cu respect de sine. Astazi, am uitat de tine, idiotule. Fii tu fericit. Eram mult prea buna pentru tine oricum.

Asa ca acum imi iau bula mea de sapun si ma duc acolo departe unde nici telefonul nu suna si nimeni nu ciripeste nimic. As vrea eu. De fapt ma duc la dracu in praznic sa imi termin treaba.