tic... tac... tic... tac...

Din aventurile mele cu un barbat insurat si din nepasarea cu care indraznesc sa imi traiesc viata, reiese ca sunt a treia. A treia amanta din casnicia lor. De fapt, a doua din casnicie, a treia din relatie. Rad cu gura pana la urechi. O lacrima imi curge incet pe obraz. Rad isteric. As vrea sa cred ca sunt a treia, dar nu pot. Desi nu as putea spune ca esti expert in domeniu, ca pana si eu stiu mai multe despre inselat decat tine, imi vine greu sa cred ca in atatia ani ti-ai inselat sotia doar de 3 ori. Admirabil chiar. Sunt a treia, dar ma faci sa ma simt ca prima. Nu sunt ultima, dar sunt cea pe care o alinti, o adori si o respecti. Cea de la care iti doresti tot timpul mai mult si cea de care esti asa de mandru. Ador sa stau la povesti cu tine. Nu stiu daca diferenta de varsta ma face sa tac adesea cand imi vorbesti, nu stiu daca dorinta de a invata de la tine tot ce sti sau modul in care ma privesti ma fac sa ma intorc la tine de atatea ori.  Mi-ai spus o data ca tu iti retraiesti anii din tinerete prin mine. Ca maturitatea precoce ma face cea mai sexy fiinta din lume. Ca fericirea mea, desi nu e intreaga, te intriga si iti doresti sa faci parte din viata mea.

Cum de sunt a treia omule?! Cum de sunt doar a treia?! Nu e pacat?! Cand sunt tot mai putini barbati ca tine si tot mai multe zdrente de oameni, cum de lasi femeile din lumea asta sa nu se bucure ca au intalnit un barbat adevarat. Nu imi spune ca nu esti perfect, ca si eu stiu asta. Dar esti foarte aproape de a fi perfect. Esti un barbat cum isi doresc femeile inainte de culcare, un barbat pe care l-am visat ani de-a randul. Si tu imi spui ca nu sunt decat a treia?!! Of, cum inrautatesti tu lucrurile, cum ma faci tu sa vreau sa iti arat ca nu e asa... dar nu o sa o fac. O sa traiesc alaturi de tine, atat cat imi este dat. Apoi o sa vad eu ce fac si o sa am grija sa nu fii tu sablonul pe care o sa il folosesc sa ii masor pe urmatorii. Pentru ca voi sfarsi cu siguranta singura. Nimeni nu se va ridica la nivelul tau, pentru ca te-am intalnit pe tine si cu siguranta nu voi avea norocul sa mai intalnesc un altul asemenea tie.

Zilele trecute aproape adormisem in bratele tale. Aveam inca ceasul la mana. De ce nu iti dai iubire ceasul jos?

Nu vreau sa pierd notiunea timpului cu tine. Vreau sa stiu exact cat timp ai fost al meu pentru a fi sigura ca nu o sa imi las mintea si inima sa abereze ca suntem impreuna de o vesnicie.

Mi-ai zambit usor si mi-ai dat suvitele de par la o parte. Mi-ai sarutat fruntea si mi-ai spus ca o sa fie bine.

Uite, mai avem 15 minute si trebuie sa plecam.

Tic, tac... tic, tac...

semeni vant... culegi furtuna!

Mi-au placut intotdeauna apusurile dar am urat cu vehementa rasariturile. Toate. Se spune ca orice gest, orice lucru cat de mic, iti tradeaza caracterul. Si mereu ma intrebam de ce dracu urasc rasaritul soarelui atat de tare si iubesc sirurile de nori rosii. Acum stiu de ce. Imi place sa simt si adesea durerea o simti cel mai bine. Cu fiecare por al pielii cu fiecare papila. O simti in fiecare celula. Ai fiori pe sira spinarii si un gol imens in partea stanga. Ca un apus. Mult rosu, multa emotie.

Cand ma „bucuram” de apusul relatiei noastre, cu bune, cu rele si in special, cu multe minciuni, mi-am dat seama ca nu imi pare rau deloc. Ca de fapt imi doream in adancul sufletului meu sa imi para extrem de rau dar... nu imi pare. Ma gandeam ca eu am fost cea care a pierdut si tu, sau ea cei care ati castigat. Ascultam „the winner takes it all” ca pe o rugaciune. Ma gandeam ca asta trebuie sa simt, sa strig, sa traiesc. Totusi, ceva lipsea din puzzle-ul asta. Acum stiu ce. Era un apus, adevarat, dar este fara indoiala cel mai bun lucru care mi s-a intamplat. Mi-am adus aminte ca atunci cand te-am vazut prima data am spus „sea que quiera Dios que sea”. Am plans atat de mult cand s-a terminat fara sa ma gandesc ca de fapt chiar asta trebuia sa intample. Ca erai ca o tumoare pentru mine si nu faceai altceva decat sa ma tragi in jos si sa ma tii pe loc. Un loc care nu era al meu, un loc de care nu aveam nevoie. Credeam ca acum tu esti cel care a luptat murdar, care a gresit, care a inselat si care, in final a castigat. Imi plangeam de mila ca am pierdut. Apoi, brusc, m-a lovit. Am tot! Tot ce altii viseaza si AM DOAR CE VREAU EU. Am prieteni, familie, bani, masina, casa, o cariera frumoasa in fata, sanatate si cel mai important: sunt ale mele!!! nu le-am imprumutat, nu am trisat sa le obtin si nici nu m-am folosit de cineva pentru a le avea. Spre deosebire de tine. Care ai o relatie in care minti constant si programat pentru ca altfel ar iesi la iveala un adevar pe care nici tu nu suporti sa il auzi. Care ai datorii la toti prietenii, rudele si cunostiintele tale, materiale sau nemateriale. O cariera la care va trebui sa renunti cand iti vei da seama ca nu o poti construi calcandu-i pe altii in picioare. Practic, ai doar minciuni si iluzii fericite.

Ieri m-am bucurat ca un copil mic de panica prin care treceai. E trist totusi ca am avut nevoie de 3 barbati care sa ma trezeasca la realitate si care m-au facut sa imi dau seama ca de fapt, eu sunt cea care a castigat, nu tu. Ti-am zis de atatea ori, semeni vant, culegi furtuna! Nu ai vrut sa ma asculti, acum bucura-te de uraganul ce il las in urma mea. Nu te obosi sa ma implori, sa iti para rau. Mie nu imi pare. Am castigat intr-un final o batalie in care nici nu am vrut sa lupt. Indiferenta este cea mai buna arma, as-ul din maneca oricui. Zbuciumul prin care ai trecut si nervii si frustrarea ca nu reuseai sa imi intelegi indiferenta, au fost micul meu jack-pot. Ti-am zis ca sunt praf la poker, ca nu ma pricep sa mint, dar castig adesea la ruleta. Pentru ca intuitia nu ma inseala niciodata. Doar tu m-ai inselat.

I’m always a half full glass person, but right now I’m enjoying the empty part of it: it’s so full with oxygen. You all say love it’s so important.

Well, I say oxygen is even more important.

si eu... eu ce fac acum?!?

Vreau de atata timp sa scriu randurile astea, incat acum nici nu mai stiu exact care e inceputul... nu caut sa imi gasesc scuze... nu simt nevoie sa ma justific in fata nimanui... si totusi...

Trec printr-o perioada buna si proasta in acelasi timp. Sunt lucruri care din punct de vedere profesional imi merg excelent si sunt lucruri care ma ucid ca o otrava care se raspandeste lent in organism. Ne-am despartit. Eram ca doua picaturi de apa si acum ne-am despartit. Si stiti cum se despart doua picaturi de apa ce odata au fost egale?! Va spun eu... inegal! Adica, una dintre ele, in urma despartirii, devine mai mare, iar cealalta devine infirma. Asa se intampla intotdeauna in orice fel de despartire. Partajul, nu este menit sa fie egal. Scopul lui este doar sa medieze o despartire. Sa imparta in doua parti, o singura parte. Doua parti ce vor fi intotdeauna inegale. Nu vreau sa analizez despartirile.

In urma despartirii noastre, eu sunt picatura mai mica. Iar el, a plecat cu o parte din mine. Ne-am despartit fara scandal, certuri, reprosuri. Ne-am despartit vorbind si discutand. El spune ca asa e cel mai bine pentru mine. Eu cred ca cel mai rau imi e fara el. E ciudat cum poti avea o singura divergenta pe care sa nu o poti rezolva si a carei solutie sa fie una atat de drastica. Nu ne certam, nu ne injuram, nu ne bateam. Si sa nu credeti ca ne plictiseam vreo clipa de atata „perfectiune”. Nicidecum! Eram atat de imperfecti impreuna, incat orbeam totul in jur. Ne adoram. Defectele, calitatile. Iar acum...

Mereu cand se termina o relatie, (cel putin asa mi s-a intamplat mie mai mereu), incerci sa ramai prieten cu celalalt. „Prieten” eu cred ca este un cuvant mult prea mare. Genul de prietenie pe care o ai cu cineva cu care nu te vezi perioade lungi de timp si pe care daca o vezi pe strada o data la 5 ani, zabovesti cateva secunde alaturi de ea, pentru a pune si raspunde catorva intrebari derivate din „ce faci” si „cum o mai duci”. Dar ce te faci, cand ex-jumatatea ta iti apare in cale, zilnic, 8 ore pe zi? Ce te faci daca auzi vocea respectiva mai bine de 75% din timp? Ce faci intr-o situatie de genul?

Spune-mi... si eu ce fac acum?! Sa vad daca ce fac... ma va duce undeva...sau ma va duce la balamuc?!



p.s. sufar.


To be continued...

uite unde era scorpia...

Iete ca ieri cand faceam inventarul blogurilor pe care imi place sa le rasfoiesc, citesc acilea la dra blonda un articol despre cartea asta. Citesc si alte 5-6 trimiteri catre carte pe care le mai gasesc cu ajutorul almighty google. Asa ca daca aseara tot ma perindam prin oras, mi-am cumparat si cartea doar sa vad ce miere de albine are ea inauntru. Recunosc ca mai auzisem de cartea asta, chiar citisem cateva paragrafe in engleza atunci cand s-a lansat la mama ei, dar nu m-a tentat sa aflu mai mult. Iete ca aseara am cumparat-o si am citit mai bine de 3 sferturi din ea. Si asta nu pentru ca este extrem de captivanta, ci pentru ca aveam o criza de colica biliara si oricum nu puteam sa dorm.

M-am distrat copios inca de cand am cumparat-o si am luat-o de pe rafturile cu minciuni de la sectia de „autoeducare”. Autoeduca-m-as. Ca altii n-au putut, macar eu sa ma autoeduc.

N-o sa va spun ce am citit, nu de alta, dar e suficient ca a scris cineva, nu trebuie sa o mai fac si eu. Dar va spun ca nu vreau sa leg pe nimeni la cap si sa prind in mreje pe careva si nici nu vreau sa ma marit. Nu acum. Pentru ca abia saptamanile astea implinesc 22 de ani si in caledarele mele de pustoaica in crestere, la 22 de ani nu ma vedeam maritata. Inca nu ma vad. Mai tarziu. Timp sa fie. Vorba unui prieten, ca oricum ma prinde Apocalipsa nemaritata.

Citind, am descoperit ca deja pot sa imi asum statutul de scorpie, nu am nevoie de vreo diploma care sa ateste asta. Am devenit scorpie treptat, incepand cu prima relatie esuata pe care am avut-o. Tinand cont ca am trecut prin cateva, m-as declara o scorpie de nivel mediu spre avansat.

Nu ma autoproclam vreun spin de fata rea, dar recunosc ca am momente in care sunt a dracu. Prietena mea cea mai buna, oglinda mea, ego-ul meu cu maini si picioare, mi-a zis ca sunt nebuna ca m-am bagat intr-o relatie care nu duce nicaieri. Ete mon cherie, ca duce de cateva luni bune catre nicaieri si imi e al dracului de bine. Si nu ma deranjeaza prea tare cand face ceva care in mod normal m-ar calca pe nervi. Imi notez doar in agenda ca data viitoare el sa fie cel calcat pe nervi. Nu imi fac planurile luand in calcul planurile pe care le-ar putea avea el, ci imi vad de ele asa cum vreau eu. Dupa ceasul meu de la mana, nu dupa al lui. Si iete ca mi-e bine. Asa scorpie cum sunt. Ca nu ii raspund la telefon de fiecare data cand suna. Ca nu ma duc peste tot unde vrea el si multe altele. Probabil ca d-asta ma suna si mai tarziu si mai incolo si maine si tot asa. Cu my ex lovely ex, eram mereu cu GPS-ul pe mine si daca nu ma suna el, il sunam eu. Si a doua zi nu m-a mai sunat. Si tot asa. Acum, asta e. Daca ma intreaba ce e cu mine de nu dau niciun semn, ii raspund „pe criza asta, facem economii. Nu mai am minute, apeluri, chestii”. Si il bufneste rasul stiind ca nu vorbesc serios, dar nici nu ma intreaba mai multe.

Acum blamati-ma. Urati-ma. Oricum sunt deja scorpie si se spune ca oamenii de la o varsta... nu se mai schimba! Mai ales atunci cand nici nu vor sa o faca!

uitasem, cand eram mai mica am invatat si eu ceva inteleigent de la tata: decat sa planga mama, mai bine plange ma-sa! se pare ca aveam valeitati de scorpie inca din pruncie...

...

Se tin de mana. Nu imi dau seama care dintre ei e mai frumos. Ea. Ba nu, clar, el este. Amandoi sunt frumosi. Sunt impreuna de ani de zile. Cuplul perfect, as putea spune. Ii vezi razand, ii vezi sarutandu-se, ii vezi tinandu-se de mana. Tanjesti dupa ceva asemanator. Te rogi seara de seara sa iti dea si tie Doamne Doamne, mana care iti lipseste. Celelalte buze de care ai nevoie pentru a da viata unui sarut.

Isi iau ramas bun. Tinandu-se de mana se indreapta spre casa. Pleaca in admiratia tuturor. Ca la sfarsitul unei piese de teatru, cand actorii parasesc scena in aplauzele spectatorilor. Se lasa cortina.

Parca ea nu mai e atat de frumoasa. Si el, el a fost frumos vreodata?! Doamne, cat de nepotriviti sunt! Ce priviri stangace, ce cuvinte amare se aud. Unde sunt zambetele pe care si le imparteau doar cu cateva clipe in urma!? Unde sunt saruturile perfecte de adineauri?! Se aud reprosuri, regrete, cuvinte grele. Lacrimi se aud cazand. Patul, care odata era altarul lor, acum e doar un chin. Fiecare doarme pe partea lui, intrerupti de un zid imaginar de cuvinte urate.

A doua zi, se pregatesc de o noua scena. Doamne, ce frumosi sunt! Ce perfecti sunt... Doamne, oare eu o sa am parte vreodata de asta!? Te intrebi admirandu-i iar si iar. Habar n-ai, ca aseara a adormit plangand pentru a suta oara! Nici prin cap nu iti trece, ca ea nu mai e ce a fost odata. Are pe fata semnele sutelor de compromisuri. Cicatricile zecilor de ori cand a dat o noua sansa. Nu mai poate. O stie, dar stie ca nu ar putea nici fara. El se intreaba zi de zi, de ce nu mai ii vede in ochi sclipirea de care s-a indragostit. De ce nu mai e intre ei pasiunea care ii facea sa doarma pe jos fara sa le fie frig.

Dar, intrebarile nu isi mai au rostul. Ei sunt cuplul perfect. Nu isi pot dezamagi fanii. Trebuie sa fie perfecti, iubirea lor trebuie invidiata si dorita de cat mai multi.

Dumnezeu se intreaba adesea, de ce ne dormi iubirea aia perfecta... dar ii suntem prea dragi, si ne indeplineste dorintele. Sfarsim in relatii „perfecte” care ne mananca sufletele ca termitele. Ne dorim fericirile altora si atunci cand le avem intocmai, ne intrebam de ce Dumnezeu e rau cu noi. Uitam sa vedem dincolo de aparente. Ne dorim lucruri care sclipesc de fericire, care ne fura privirile mereu. Uitam sa vedem realitatea si fericirea in care ne aflam. Tanjim dupa lucruri care credem ca ne-ar putea face fericiti. Uitam numarul compromisurilor pe care trebuie sa le facem.

Adesea merg mana in mana cu iubitul meu si vad priviri furise. Cum se uita la el, cum se uita la mine. La cum radiem impreuna. Adesea aud voci in spate spunand „tu de ce nu faci asa?!” „tu de ce nu ma saruti asa”. Parem perfecti. Nu suntem, parem doar. Inca ne luptam cu teama de a merge mai departe, de a face compromisuri. Eu sunt genul care mizeaza pe lucrurile simple. Pe cuvintele mici, spuse cu ajutorul ochilor. Pe cubul de gheata pe care mi-l pui in pahar, cand nici n-apuc sa ti-l cer. Il rog pe Doamne Doamne, sa ne dea sansa sa fim plini de defecte. Sa avem o relatie reala plina de lucruri reale. Sa ma certi, sa te iert, sa ma saruti, sa ma tii in brate. Sa ne dea timp sa renuntam la eu-ul care ne umple sufletele si sa devenim noi. Sa ne trezim intr-o dimineata si sa ii multumim pentru tot ce ne-a dat. Sa ma faci sa plang doar ca sa ma vezi razand cu lacrimi. Sa te privesc cand dormi si sa iti soptesc sa ma visezi.

Doar timp ne trebuie... timp sa gresim...

o iubire bolnava...

Stiu o poveste, a unor oameni dragi mie, ce s-au iubit enorm. Reciproc. Dar care acum, n-o mai fac. El nu o mai iubeste. Punct. Si daca e sa ma intrebati pe mine, nici ea nu il mai iubeste pe el. A ramas in schimb cu o iubire imensa, poate mult mai mare decat iubirea pt el, pentru amintirile cu el. Nu poate uita. Nimic. Nu vrea sa uite nimic.

Are mii de poze cu ei doi pe care le rasfoieste in cateva zeci de albume. Zi de zi, ca si cand ar citi Biblia. Se inchina la fiecare poza si isi aminteste fiecare detaliu. Stie fiecare cuvant pe care si l-au spus. Le stie pana si pe cele pe care nu le-au spus, dar si-ar fi dorit sa o faca. Au impartit bune si rele in jur de 6 ani. Sau cel putin asa calculez eu , caci ei cu siguranta le-au pierdut sirul. Ani plini de iubire, certuri, lacrimi, rasete, despartiri teatrale, intrigi. Ani pe care el i-a uitat pe alocuri. Ani, pe care ea inca ii mai traieste. In reluare. Apasa doar rewind si revede clipe ce le-a iubit, ce le-a urat, ce le-a dorit. Clipe cu el. Pe vremea cand el facea parte din ea.

El a fost cel care a pus punct, ea a fost cea care a avut de suferit. Initial a crezut ca e doar inca o cearta. Dar cand s-a intors spre el, l-a vazut cu o noua ea. A crezut ca e ceva pasager. A disperat, a urlat, si-a certat iubirea. Si-a cerut drepturile. Dar nu a auzit-o nimeni. O data cu el, a pierdut si grupul de prieteni comuni, care s-au dovedit a fi comuni doar prin el. S-a terminat totul de mai bine de 3 sferturi de an. El a uitat definitiv. Ea inca mai traieste povestea lor.

Azi am descoperit zeci de poze cu ei, pe un site facut de ea. M-am intristat sa vad disperarea care o macina, care nu o lasa sa uite, care o umileste. Multe din pozele alea au fost facute de mine, am fost martora iubirii lor si stiu foarte bine ca a fost o iubire imensa. A fost. Nu mai este. Mi se rupe sufletul sa o vad inca in trecut si desi am incercat multe variante, ea nu vrea. Ea traieste doar acolo, doar in povestea aia. Traieste o iubire bolnava. Care o va imbolnavi cat de curand. Mi se sfasie inima cand o vad sperand. Mi se pare ca este imposibil sa treci peste o asemenea poveste, daca inca mai speri, daca inca mai crezi in ea. Si povestea asta, este crezul ei.

Nu stiu ce le e scris... nu stiu cat de mult trebuie sa iubesti sau cat de nebun trebuie sa ajungi ca sa traiesti astfel. Nu stiu ce-as face in locul ei, dar sper, vreau sa cred, ca nu m-as pune pres in fata atator oameni. Ca nu mi-as pune sufletul pe tava si furculite alaturi sa serveasca orcine. Nu mi-as pleca nicicand capul pentru ca am iubit.

You loved. You fought. You lost. WALK TALL.