N-am mai scris de ceva vreme...
adevarul e ca de data asta, am avut ocazii sa scriu... si de multe ori, chiar
am inceput sa o fac, dar m-am razgandit pe parcurs. Fara motiv. Asa cum traiesc
in ultimul timp: fara motiv!
Am vrut sa renunt. Am iesit pe
usa cu bagajale si mi-am jurat ca n-am sa ma mai intorc. Cand am ajuns la
masina, cu lacrimile siroaie pe sub ochelarii de soare, deja aveam mustrari de
constiinta. Poate totusi ar trebui sa te anunt, poate iti vei face griji, macar
sa iti spun ca sunt ok. Chiar daca nu eram. Am deschis repede un mail pe
telefon sa iti dau un ultim mesaj. Si am vrut sa iti scriu doar „am plecat, nu
ma cauta, sunt bine” dar am sfarsit prin a nu-ti mai scrie nimic. Am plecat. Si
nu m-am uitat in urma. Norocul, de fapt pe atunci il numeam ghinion curat, a
fost ca trebuia sa plec o luna si doua saptamani undeva foarte departe. Unde tu,
n-ai fi avut drum asa usor. Si am plecat. Nici nu vroiam sa imi mai deschid mail-ul...
am rezistat chiar o zi intreaga fara sa il deschid... apoi il verificam din 10
in 10 minute... primeam mesaj dupa mesaj... ma intrebai unde sunt, de ce nu iti
raspund, cand ma intorc, de ce nu iti spune secretara, cum am putut sa plec etc
etc... sute de intrebari la care nu aveai raspuns... eu aveam o singura
intrebare si nu iti era adresata: DOAMNE, DE CE M-AM INDRAGOSTIT DE UN BARBAT
INSURAT?!!??
Incet, incet am crezut ca m-am
invatat cu lipsa ta. M-am intors acasa si masina ta nu era in fata blocului. Am
intrat in apartament si nimic nu era schimbat. Toate erau la locul lor. Pana si
hainele tale uitate de-a lungul vremii. Prima noapte a fost cea mai groaznica. La
4 dimineata, schimbam lenjerii... toate miroseau a tine. Totul mi se parea ca
are urme din tine. M-am hotarat sa ma mut in perioada urmatoare si am zis ca nici de data asta nu o
sa ma uit in urma. A treia seara am cedat. Nu te-am sunat pe tine ... ci l-am
sunat pe el. Nu il mai vazusem de aproape 2 ani... Mi-a raspuns si mi-a spus ca
de-a lungul timpului a incercat sa mai dea de mine, dar n-a avut noroc...
Ghinion! Nu noroc...
Ne-am intalnit chiar in seara
aia. Intr-un parc. Nici nu mai stiu de cand nu am intrat intr-un parc sa stau
cu cineva de vorba pe o banca. Am facut conversatie de fatada aproape o ora. Apoi
el s-a uitat in ochii mei si mi-a spus: lasa vrajeala, cu rasul asta fals si cu
impresia asta ca totul e bine si spune-mi de ce esti trista? Ce s-a intamplat
cu tine de nu iti mai stralucesc ochii?
Zambesc trist si ii spun: au
devenit matzi... nu mai stralucesc pt ca nu mai au de ce. S-au saturat de prea
multa fericire.
In zilele ce au urmat, am
incercat sa te inlocuiesc cu el. Am zis ca poate mama avea dreptate si „cui pe
cui se scoate”... dar nu e asa.
Parfumul tau, tot il mai simt cu
narea dreapta... desi stanga pare ca l-a uitat. Vocea ta inca o mai aud cu
urechea dreapta, desi stanga nu mai stie cine esti. Te zaresc adesea in dreapta
mea, desi niciodata nu esti acolo...
Cui pe cui... nu se scoate!