eu...

Fotografia mea
am ochii negri si pe vremea cand imi pasa, te iubeam pe tine!

Scrisoare deschisa catre... cea care-am fost odata...

Imi pare rau ca lucrurile nu au iesit asa cum ti-ai imaginat. Unele, s-au intamplat de un milion de ori mai bine. Altele, cum se putea mai rau. Imi pare rau ca nu ai intotdeauna curajul sa spui ca suferi. Ma bucur totusi enorm ca nu o faci. Mi-ar fi placut sa crezi in continuare in jumatati si in suflete pereche. In adormit in sunetul unei respiratii greoaie si in trezirea alaturi de doi ochi verzi. Mi-ar fi placut sa crezi ca ai nevoie doar de un suflet alaturi. De fapt, ai nevoie de mai mult. Ma gandesc cu groaza cat de cinica voi ajunge saptamana viitoare. Ma ingrozeste si mai tare gandul ca peste un an voi fi si mai rau. Apoi din ce in ce mai rau. Pana intr-o zi cand o sa ma trezesc obosita de cinism si sabotat relatii. Si am sa ma intreb... dar daca..!?

Pana atunci... te-am iubit, fraiere!

si eu... eu ce fac acum?!?

Vreau de atata timp sa scriu randurile astea, incat acum nici nu mai stiu exact care e inceputul... nu caut sa imi gasesc scuze... nu simt nevoie sa ma justific in fata nimanui... si totusi...

Trec printr-o perioada buna si proasta in acelasi timp. Sunt lucruri care din punct de vedere profesional imi merg excelent si sunt lucruri care ma ucid ca o otrava care se raspandeste lent in organism. Ne-am despartit. Eram ca doua picaturi de apa si acum ne-am despartit. Si stiti cum se despart doua picaturi de apa ce odata au fost egale?! Va spun eu... inegal! Adica, una dintre ele, in urma despartirii, devine mai mare, iar cealalta devine infirma. Asa se intampla intotdeauna in orice fel de despartire. Partajul, nu este menit sa fie egal. Scopul lui este doar sa medieze o despartire. Sa imparta in doua parti, o singura parte. Doua parti ce vor fi intotdeauna inegale. Nu vreau sa analizez despartirile.

In urma despartirii noastre, eu sunt picatura mai mica. Iar el, a plecat cu o parte din mine. Ne-am despartit fara scandal, certuri, reprosuri. Ne-am despartit vorbind si discutand. El spune ca asa e cel mai bine pentru mine. Eu cred ca cel mai rau imi e fara el. E ciudat cum poti avea o singura divergenta pe care sa nu o poti rezolva si a carei solutie sa fie una atat de drastica. Nu ne certam, nu ne injuram, nu ne bateam. Si sa nu credeti ca ne plictiseam vreo clipa de atata „perfectiune”. Nicidecum! Eram atat de imperfecti impreuna, incat orbeam totul in jur. Ne adoram. Defectele, calitatile. Iar acum...

Mereu cand se termina o relatie, (cel putin asa mi s-a intamplat mie mai mereu), incerci sa ramai prieten cu celalalt. „Prieten” eu cred ca este un cuvant mult prea mare. Genul de prietenie pe care o ai cu cineva cu care nu te vezi perioade lungi de timp si pe care daca o vezi pe strada o data la 5 ani, zabovesti cateva secunde alaturi de ea, pentru a pune si raspunde catorva intrebari derivate din „ce faci” si „cum o mai duci”. Dar ce te faci, cand ex-jumatatea ta iti apare in cale, zilnic, 8 ore pe zi? Ce te faci daca auzi vocea respectiva mai bine de 75% din timp? Ce faci intr-o situatie de genul?

Spune-mi... si eu ce fac acum?! Sa vad daca ce fac... ma va duce undeva...sau ma va duce la balamuc?!



p.s. sufar.


To be continued...