eu...

Fotografia mea
am ochii negri si pe vremea cand imi pasa, te iubeam pe tine!

nu vreau...

Zilele trecute mi-aruncam ochii pe un ziar care se distribuie gratuit in capitala. M-am obisnuit sa nu mai citesc presa si atunci cand totusi o fac am grija sa nu cred mai nimic din ce citesc. Totusi, cineva ne recomanda o carte. Imi pare sincer rau ca nu mai tin minte cum se numea. M-am amuzat citind ca la lansarea respectivei carti, accesul barbatilor este strict interzis. Si apoi mi-au fugit ochii catre un rand care m-a marcat: : primul capitol, „cum am devenit eu curva”. Ani de-a randul si inca si acum mai am teama ca vreodata voi scrie o propozitie similara cu cea de mai sus. Mi-e teama ca intr-o zi o sa ma trezesc dintr-o suferinta atat de cronica si atat de mistuitoare, incat o sa consider ca singurul lucru care mi-a mai ramas de facut pentru a reveni la viata, este sa devin o curva. O zdreanta de om. O femeie care nu mai poate fi ranita, pentru ca are toate cicatricile posibile bine insemnate pe suflet. O umbra pe pamant. O femeie pentru care barbatii sunt doar obiecte folosite pentru a-si satisface anumite nevoi. O femeie care nu mai simte nimic, nicio emotie, nicio senzatie. Pentru ca odata le-a simtit inzecit si apoi a fost ranita. O femeie care calca pe cadavre si nu se uita pe cine doboara sa isi implineasca scopurile. O femeie pentru care visele sunt relative si care nu au nicio semnificatie. O femeie rea, urata, dar totusi atat de frumoasa, plina de ura si ranchiuna, dornica de razbunare. O femeie atat de opusa mie.

Mi-e teama ca as putea fi ranita, incat adesea abandonez drumul inca inainte de a intra pe el. Adesea, inchei diverse relatii inainte sa inceapa pentru ca nu vreau sa mai sufar in niciun fel.

Tu nu ma intelegi... dar am mers pe cuie incinse cu picioarele goale... si am continuat sa calc fara sa imi sterg lacrimile in speranta ca imi va fi mai bine. Dar cand s-a terminat drumul de cuie, a inceput un altul de cioburi de sticla ude. Si am mers zeci de kilometri fara sa scrancesc. Crezand ca la final va fi mai bine. Dar am dat peste un alt drum chinuitor. Si inca o data. Si inca o data. Iar acum merg in varful picioarelor, pentru ca nu imi permit sa imi mai ranesc tot piciorul. Pentru ca inca mai sunt rani deschise. Inca ma mai doare.

Totusi, sper sa nu scriu vreodata un post sau orice altceva legat de „cum am devenit eu curva”...

Rabdare...


Un cuvant atat de strain mie... si totusi cuvantul caruia ii cunosc sensul cel mai bine. Stiu ca nu pot avea rabdare, iar pentru asta m-am documentat serios. Stiu ce inseamna fiecare litera din cuvantul asta si stiu ca pentru mine, este printre cele mai urate cuvinte inventate vreodata. Cu cel mai tampit sens ever.

Mi-a lipsit rabdarea intotdeauna. Adesea cred ca ursitoarele au uitat sa imi sopteasca sa fiu rabdatoare si asta e motivul pentru care nu pot avea pic de rabdare. Mie decat sa imi spui sa am rabdare sa fac un lucru, mai bine imi dai un sut in cur, ma arunci intr-o groapa si pui pamant pe deasupra. E fix acelasi lucru. Ma chinuie jalnic toata mania asta cu „ai rabdare”, sau „cu rabdarea treci marea”. Pana mea, daca vroiam sa trec marea ma suiam intr-un vapor, nu asteptam sa se intample cine stie ce. Dar n-ai cu cine domnule!

Macar eu recunosc... nu stiu frate sa am rabdare. Sunt cel mai nerabdator om in viata si daca abia astept sa se intample ceva, imi canalizez fiecare nerv, fiecare vas de sange, fiecare por catre lucrul ala. Si nu stiu sa programez ditamai circuitul in capul meu sec sa o ia mai in slow motion. Adesea cand fac cate-o comanda pentru ceva la serviciu, si daca e in regim de urgenta si daca nu e, atunci cand sunt intrebata „cand sa fie gata”, intotdeauna, negresit, dau acelasi raspuns: „ieri, la pranz ar fi perfect!”. Si cateodata, chiar vorbesc serios.

Dar nu stiu prin ce minune, am atata rabdare cu tine. Cu noi. Nu stiu cum am descoperit minunea asta. Cateodata nici mie nu imi vine sa cred. Sunt calma si linistita, si pentru prima data in viata, sunt a dracului de rabdatoare. Poi nu ma clintesti absolut deloc, nu ma agit deloc si am rabdare sa se intample totul incet si sa decurga conform asteptarilor. Chiar si cand ma enervezi, desi recunosc ca se intampla destul de rar, am rabdare sa imi treaca, inainte de a-ti arunca cu vreo tigaie in cap si de-a-ti arata cam cati nervi imi produci.

Mama zice ca sunt repezita si ca trebuie sa invat sa fiu rabdatoare. Nu pot sa zic „mama zicea” pentru ca biata femeie inca o mai face. imi spunea ca inainte sa deschid gura si sa spun o ineptie la nervi mai bine numar pana la 200 si daca si atunci mai am nervi sa numar pana la 1000. La 10 ma opream si ziceam gata. Nu de alta, dar n-aveam rabdare sa numar mai mult... acum am evoluat, nu mai numar si nici nu mai zic ceva doar la nervi. Adesea astept sa ma „racesc” si sa imi treaca nervii si abia apoi daca mai simt nevoia mai zic ceva.

Cum spuneam... nu e rabdare domnule... bine ca am rabdare cu tine! Ma bucur ca imi produci astfel de sentimente si ca sunt capabila sa le percep. Desi cateodata la o frecventa mai redusa. Eu am rabdare cu tine... tu ai rabdare cu mine sa imi pun la punct capitolul asta cu rabdarea...

antistres...


Uite ca mi-au folosit anii in care am fost dezamagita si ranita de fel si fel de idioti. Azi mi s-a spus ca sunt iubita perfecta. M-a distrat copios denumirea, mai ales ca venea de la prietenul cel mai bun al iubitului meu. Tocmai de la el care este un curvar de mare exceptie si care este ferm convins ca femeia este de 2 feluri: una pe care o tii acasa, esti gelos pe toate activitatile ei si cea de a doua categorie, restul, cele care trebuie folosite si abandonate de indata.

Totul a pornit de la banala conversatie pe care o avem zilnic de cand prietenul meu este plecat in alte tari. Desi vorbeam cu el zilnic si inainte de plecarea asta, acum stiu ca ma suna zilnic, de mai multe ori pe zi chiar, doar sa ma verifice si sa raporteze mai departe. Fac pe proasta ca nu ma prind, si le fac jocul, ca deh... daca mergi pe burta, inaintezi in fata! E adevarat ca nu sunt genul care sa isi terorizeze restul (urasc cliseul cu jumatatea), sau care sa fie stresanta si enervanta ca altele. Am mai scris despre asta. Nu pun 100 de intrebari, adesea ma limitez doar la „esti ok”. Acum spre exemplu prietenul prietenului ma intreaba la ce ora aterizeaza mandrul. Habar n-am. Pentru ca nu am intrebat. Stiu ca ziua, si ca noaptea tarziu. Ce mai conteaza ora. Nu imi place sa imi verific iubitul. Sunt genul care iti acorda incredere si care nu pune la indoiala nimic. Pana la prima minciuna. Indiferent in ce consta ea, ca mi-ai zis ca ai baut cola si tu erai pe MD, e minciuna de maxima importanta. Si de atunci fereasca! si sa te tii!

Mi se pare funny ca ei simt nevoia sa se joace 5 ore in continuu FIFA facand pauze doar sa se sune sa isi reia de zeci de ori reusitele. Sau ca au o zi a lor in care simt nevoie sa se umileasca reciproc la ping pong. Si fac asta doar ca sa aiba ce ne povesti nou, consoartelor, incredibilele lor reusite. Sau ca se dau cu placa de la 9 dim pana la 14 cand ii ia foamea si apoi repede de la 15-16.30 pana se opreste telescaunul.

Nu sunt genul care tine mortis sa vorbeasca cu partenerul non stop. Mess sms tel. Ma oboseste. Mai ales in cursul saptamanii, cand nu imi mai vad capul de treaba. Ma multumesc cu un sms sau un tel sau un hello pe mess de dimineata. cu un ce faci pe la pranz si seara, daca ne vedem, nimic, daca nu ne vedem la un tel acolo 5-10 minute cu rezumatul.

Iar daca suntem plecati pe undeva, nu vreau sa fiu centrul lui de interes (asta poate si pt ca deja sunt :)), ci ma multumesc cu o atentie sporadica. Nu sunt geloasa, nu ma supara decat nesimtirea si lipsa de respect. Nu fac crize, nu sunt isterica.

Nu sunt iubita perfecta. Asta nici macar pe departe. Unele gesturi le fac in mod calculat, iar anii si imbecilii aferenti m-au facut sa fiu asa calma si de neatins. Sunt ingrozitor de independenta, in permanenta ocupata, cu cateva grupuri diferite prieteni foarte apropriati, cu care simt nevoia sa ma vad adesea neinsotita. Asta pt ca nu imi place sa amestec iubirea si implicit suferinta aferenta, cu familia si cu prietenii mei. Evit maxim momentele in care ei se cunosc, adesea ranind ambele parti. Lansez urme de gelozie in sufletul lui pentru ca lucrez cu si pentru barbati. Numai cu barbati. Un mediu pe care il ador, desi pe unii dintre ei i-as trimite intr-o gaura neagra. Adesea ma captiveaza stirile sportive mai ceva decat o comedie romantica. Imi place la nebunie sa ma joc pe playstation tot soiul de jocuri cu batai (acum l-am instrainat iar pentru ca mi-am intrat in paine si pierdeam notiunea timpului). Oficial am cel mai agitat somn, ma zvarcolesc si ma fatzai non stop. Rad intotdeauna, chiar si atunci cand ti-e lumea mai "draga". Am intotdeauna dreptate, exceptie facand doar momentele in care am dreptate. Si multe alte defecte.

In final, sunt adorabila :) Dar nicidecum perfecta.



PS am ales poza asta pt post caci inca sunt acolo... cel putin sufletul meu inca e acolo.