eu...

Fotografia mea
am ochii negri si pe vremea cand imi pasa, te iubeam pe tine!

cea care are sufletul gol



Am observat ca n-am mai scris de aproape un an de zile. De fapt, n-am mai simtit de un an de zile. Nu mai simt de un an de zile. Parca cineva mi-a oprit inima. As vrea sa cred ca mi-a pus-o in stand by, as vrea sa cred ca ea mai asteapta totusi ceva. As vrea sa cred ca nu mi-am amanetat sufletul.


Nu ma trezesc noaptea tremurand ca am visat. Dar mi-ar placea sa o fac. Nu imi incep dimineata gandidu-ma la cineva anume. Dar cred ca ar fi primul lucru pe care l-as face in fiecare zi, chiar si inainte sa deschid ochii. Nu ma pierd in timpul zilei amintindu-mi povesti  care sa imi trimita fiori pe sira spinarii. Dar ce m-as mai cutremura! Nu adorm avandu-te in gand. Pentru ca nu te mai am.

Cred, imi doresc  si sper sa nu fi fost tu, unica mea sansa de a fi fericita. Vreau sa fii altul. Vreau sa fiu totul pt altul. Si el sa fie totul pentru mine. Uite, vreau un cliseu, chiar si greu de digerat. Vreau ceva normal si in acelasi timp extraordinar. Vreau sa ma intorc la tine de fiecare data. Chiar daca bine, chiar daca rau.  Chiar daca deloc si chiar daca totul. Vreau tot si vreau nimic. Vreau si vreau sa vrei. Vreau sa te iubesc cu fiecare celula. Chiar si alea bolnave si paralitice. Vreau sa te simt in fiecare secunda din viata mea. Chiar si atunci cand nu esti. Vreau sa ma trezesc si sa nu te caut in pat, ci sa te am. Vreau sa inchid ochii si sa imi pot imagina si simti fiecare rid de-al tau. Vreau ca atunci cand ma cauti si iti lipsesc sa stii unde sunt. Sa fiu numai si numai a ta. Doar eu, doar cu mine! Si atunci cand vrei o alta, sa fiu tot eu. Vreau sa fii egoist in privinta mea. Vreau sa fiu totul pentru tine. Vreau sa fii tot. Al meu. A ta.

Dar vezi tu... in teorie e mai simplu... practica ne omoara... Pe tine cred ca te-a pierdut in patul unei femei care vrea mai putin de la tine intr-o viata decat as vrea eu intr-o singura zi. Dar daca totusi, iti doresti sa ai totul, vino acolo unde te astept. Ma vei recunoaste foarte usor... eu voi fi cea care are sufletul gol.

A fost odata...



Amintirile pot fi crunte. Pot fi cronice. Pot fi dureroase. Amintirile dor uneori ca o operatie fara anestezie. 

Doare sa te uiti in oglinda si sa stii exact care sunt firele alea de par pe care ti le-a atins ultima data. Sa vezi exact locsorul ala de pe frunte unde ti-a lasat ultimul sarut. Sa ii vezi urma mainii in palma ta, asa cum te-a strans ultima data. Sa vezi o particica din buza de sus inca rosie de la ultimul lui sarut. Doare. Mai ales, cand nimeni altcineva nu le mai vede. Sa tragi aer in piept si sa spui „asa a fost sa fie!”. Si chiar sa crezi ca asa a fost sa fie. 

Slava Cerului ca au inflorit magnoliile! Miros a nou, a speranta, a mai bine. Era o vreme cand totul in jur mirosea doar a tine. 


Asa a fost sa fie!!!

Nota de plata



Imi ghidez viata dupa principiul „nu le poti avea pe toate: unde le-ai pune?!” Nu consider ca inimii mele ii place atitudinea asta limitata la logistica pura, dar de ceva timp nu conteaza ce spune dansa.

Am ceva, imi lipseste altceva. E corect, asa trebuie viata sa functioneze. Fac ceva bine, apoi ceva rau, platesc diferenta. Pacatul meu cel mai mare este cel pentru care tot o sa platesc diferente, indiferent de binele pe care il fac. Sunt impacata cu situatia de a alege gresit intr-un moment de nebunie pura si de a plati toata viata in contul asta. As vrea sa platesc si partea ta de pacat. Daca e cineva acolo care tine contabilitatea, sa treaca in dreptul numelui meu datoria. O sa lupt o viata sa o platesc. Sau macar sa o micsorez.
Tu... tu fii fericit! Fa-ma sa privesc de pe partea cealalta a trotuarului un om fericit si implinit. Fa-ma sa vad ca a meritat si ca se va merita tot chinul ce vine o data cu luciditatea mea.

Daca o sa petrec o viata intreaga singura, pentru ca te-am iubit pe tine... atunci asa sa fie!



Pentru cei care cred ca sunt dezamagita ca nu si-a parasit sotia... voi, naivilor, credeti ca eu as fi fost capabila sa iubesc un barbat care isi paraseste familia, fie si pentru mine?! L-am iubit tot mai mult pentru asta. Nefiresc, sunt constienta... dar l-am iubit cu adevarat.

Si sunt constienta ca o sa platesc pentru asta.


A.M.P.L.E.C.A.T.



M-am saturat de dragoste. Si de oameni idioti care cred ca iubesc. Si de aceia care cred ca eu nu o fac.
Iar cand spun ca m-am „saturat”, inseamna ca mi-a ajuns sa mai astept. Nu ca am avut prea mult dragoste si n-am avut ce face cu ea.

N-ai iubit daca n-ai plecat mai departe. Sau n-ai iubit cu adevarat. Doare sa fii pe partea cealalta a trotuarului cand tot ce iubesti mai mult e chiar in fata ta. Habar n-ai cat de tare doare sa fii cu capul pe umeri si sa pleci. Mai ales atunci cand ti se inmoaie genunchii si ti se umezesc ochii.

Stii ce inseamna DUREREA?! Crezi ca ai simtit-o?! Genul ala de durere care nu trece cu analgezice. Si din cauza careia tot corpul urla ca si cand ar fi parlit la foc mocnit. Genul ala de durere de te furnica in talpi. Sentimentul ala de nod in gat. Mainele umezi si reci. Respiratia slaba si cu iz de oftat. Undeva in capul pieptului, e arsura. Cea care crezi ca o sa te mistuie.

Ei bine, daca n-ai stat pe partea cealalta a trotuarului simtind cum sangele nu iti mai curge prin vene si daca nu ai RAMAS pe partea aceea... ei bine, poti sa stii ca poate n-ai iubit niciodata...

n-ai iubit niciodata indeajuns incat sa tragi aer in piept si sa faci cel mai greu lucru de pe pamant: SA PLECI!


Camasa mea... imaculata!



Nu am pretetia ca scriu bine. Nu cer ca oamenii sa stie sa ma citeasca. Sa ma inteleaga. Scriu pt mine si pentru gandurile mele. Bune, rele, egoiste, altruiste. Sunt ale mele. Ati vazut parintii cum isi apara odraslele chiar si atunci cand fac nefacute?! Asa imi apar si eu sentimentele. Sunt ale mele, le apar pana o sa ma separe de lumea asta 7 metri de tarana. Ca la final voi fi in Rai sau in Iad...nu este problema nimanui!

Am scris si in trecut si am o parere foarte bine impamantenita despre relatii. In general. Nu imi plac compromisurile, le fac pe cat se poate de rar. Le inteleg rostul pe pamant, dar le evit. Nu am mai avut o relatie in adevaratul sens al cuvantului de ceva timp. Nu mai stiu exact de cand pt ca nu imi amintesc. Nu stiu daca am uitat voluntar sau nu.

Nu imi plac totusi relatiile de fatada. Nu ma refer doar la cele din reviste. Ma refer si la rude prietenii etc. Aceia care pozeaza in the happy ending family, iar data viitoare cand intreb despre ei, aud ba ca se cearta pe nu stiu ce furculita la partaj, ba ca el a plecat cu una (nu una ca mine, ca eu n-am plecat nicaieri cutrelor), ba ca pe ea a prins-o cu unul. Nu inteleg. De ce?! De ce stai ?!! Si tu ca femeie si tu ca barbat ? 

Eu vad iubirea ca pe o camasa alba. Imaculata. Si relatiile... ca pe o calimara cu cerneala. Hop dau eu peste, sare o picatura de cerneala. Hop dai tu, alta picatura. Si uite asa camasa mea e numai pete. O bagam la spalat, evident. Pentru ca o iubim. Dar cerneala... nu iese definitiv. Si daca totusi ai reusit sa scoti 99.99% din pata... cu lupa tot vezi 0.01% din ce a ramas.

Cred ca de asta sunt singura. Cred ca asta este motivul pentru care in baie e o singura periuta de dinti. Pentru ca refuz sa merg patata pe strada. Prefer sa am doar jumatate de camasa imaculata, decat una intreaga patata.

Este o prostie nu?! Ca o sa alerg intr-o zi dupa un baiat care o sa ma strige mami trebuie sa fac compromisuri, nu?! Asta este pretul pe care trebuie sa il platesc... sa accept ca am nevoie de compromisuri.
Am inteles. Dar... deocamdata nu ma tine buzunarul sa platesc pretul asta. Poate alta data.


PS Nu va mai atacati prin comentarii. Fiecare are dreptul la propria opinie. Buna, rea etc. Apoi contrar aparentelor, nu imi place cand cineva ma lauda pentru iubirea pt un barbat insurat. Dimpotriva...ma intristeaza. Inseamna ca mai sunt si altii care au trecut prin asta. Eu ma condamn si regret. Dar ce sa fac acum?! Sa ma sinucid ca nu stiu ce anonima imi spune ca asta e motivul pentru care se duce lumea asta de rapa!? Macar am simtit. Macar am realizat. Macar am plecat.