A.M.P.L.E.C.A.T.

M-am saturat de dragoste. Si de oameni idioti care cred ca iubesc. Si de aceia care cred ca eu nu o fac.

Iar cand spun ca m-am „saturat”, inseamna ca mi-a ajuns sa mai astept. Nu ca am avut prea mult dragoste si n-am avut ce face cu ea.

N-ai iubit daca n-ai plecat mai departe. Sau n-ai iubit cu adevarat. Doare sa fii pe partea cealalta a trotuarului cand tot ce iubesti mai mult e chiar in fata ta. Habar n-ai cat de tare doare sa fii cu capul pe umeri si sa pleci. Mai ales atunci cand ti se inmoaie genunchii si ti se umezesc ochii.

Stii ce inseamna DUREREA?! Crezi ca ai simtit-o?! Genul ala de durere care nu trece cu analgezice. Si din cauza careia tot corpul urla ca si cand ar fi parlit la foc mocnit. Genul ala de durere de te furnica in talpi. Sentimentul ala de nod in gat. Mainele umezi si reci. Respiratia slaba si cu iz de oftat. Undeva in capul pieptului, e arsura. Cea care crezi ca o sa te mistuie.

Ei bine, daca n-ai stat pe partea cealalta a trotuarului simtind cum sangele nu iti mai curge prin vene si daca nu ai RAMAS pe partea aceea... ei bine, poti sa stii ca poate n-ai iubit niciodata...

n-ai iubit niciodata indeajuns incat sa tragi aer in piept si sa faci cel mai greu lucru de pe pamant: SA PLECI!

Camasa mea... imaculata!

Nu am pretetia ca scriu bine. Nu cer ca oamenii sa stie sa ma citeasca. Sa ma inteleaga. Scriu pt mine si pentru gandurile mele. Bune, rele, egoiste, altruiste. Sunt ale mele. Ati vazut parintii cum isi apara odraslele chiar si atunci cand fac nefacute?! Asa imi apar si eu sentimentele. Sunt ale mele, le apar pana o sa ma separe de lumea asta 7 metri de tarana. Ca la final voi fi in Rai sau in Iad...nu este problema nimanui!

Am scris si in trecut si am o parere foarte bine impamantenita despre relatii. In general. Nu imi plac compromisurile, le fac pe cat se poate de rar. Le inteleg rostul pe pamant, dar le evit. Nu am mai avut o relatie in adevaratul sens al cuvantului de ceva timp. Nu mai stiu exact de cand pt ca nu imi amintesc. Nu stiu daca am uitat voluntar sau nu.

Nu imi plac totusi relatiile de fatada. Nu ma refer doar la cele din reviste. Ma refer si la rude prietenii etc. Aceia care pozeaza in the happy ending family, iar data viitoare cand intreb despre ei, aud ba ca se cearta pe nu stiu ce furculita la partaj, ba ca el a plecat cu una (nu una ca mine, ca eu n-am plecat nicaieri cutrelor), ba ca pe ea a prins-o cu unul. Nu inteleg. De ce?! De ce stai ?!! Si tu ca femeie si tu ca barbat ? 

Eu vad iubirea ca pe o camasa alba. Imaculata. Si relatiile... ca pe o calimara cu cerneala. Hop dau eu peste, sare o picatura de cerneala. Hop dai tu, alta picatura. Si uite asa camasa mea e numai pete. O bagam la spalat, evident. Pentru ca o iubim. Dar cerneala... nu iese definitiv. Si daca totusi ai reusit sa scoti 99.99% din pata... cu lupa tot vezi 0.01% din ce a ramas.

Cred ca de asta sunt singura. Cred ca asta este motivul pentru care in baie e o singura periuta de dinti. Pentru ca refuz sa merg patata pe strada. Prefer sa am doar jumatate de camasa imaculata, decat una intreaga patata.

Este o prostie nu?! Ca o sa alerg intr-o zi dupa un baiat care o sa ma strige mami trebuie sa fac compromisuri, nu?! Asta este pretul pe care trebuie sa il platesc... sa accept ca am nevoie de compromisuri.

Am inteles. Dar... deocamdata nu ma tine buzunarul sa platesc pretul asta. Poate alta data.

PS Nu va mai atacati prin comentarii. Fiecare are dreptul la propria opinie. Buna, rea etc. Apoi contrar aparentelor, nu imi place cand cineva ma lauda pentru iubirea pt un barbat insurat. Dimpotriva...ma intristeaza. Inseamna ca mai sunt si altii care au trecut prin asta. Eu ma condamn si regret. Dar ce sa fac acum?! Sa ma sinucid ca nu stiu ce anonima imi spune ca asta e motivul pentru care se duce lumea asta de rapa!? Macar am simtit. Macar am realizat. Macar am plecat.

Introspectie...

Cred cu desavarsire ca iubirea pentru un om insurat nu ma defineste. Numele meu nu incepe cu lacrimile pe care le-am varsat si nu se termina cu dragostea interzisa. Sunt un om simplu, cu mecanisme vechi, la vedere. Nu ma prefac si nu ma cramponez de oamenii care nu ma plac. Totusi, sunt atatia pe care nu ii plac si pe care nu ii las sa fie partasi la respiratia mea. 

Am iubit un fraier. Apoi inca unul. Apoi a mai aparut inca unul. Fiecare dintre ei, a fost cel mai bun si cel mai nemaipomenit . Pana la final. Cand au inceput sa apara ca ciupercile dupa ploaie, defectele. Si toate au dus la schimbarea timpului iubirii. Din prezent, in trecut.”Iubesc” in „am iubit”. Primul era imatur si iubitor. Iubitor cu altele. Al doilea era rau, ranchiunos si fara perspective. Cateodata imi doream sa fie asa doar cu restul lumii, desi eu beneficiam din plin de rautatea, posesivitatea si gelozia lui. Iar el... el a fost perfect. Din clipa in care l-am cunoscut.  Paradoxal, asa perfect cum era, avea cel mai mare defect dintre toti: era insurat. Probabil ca o parte din mine o sa il iubeasca toata viata. Dar acum nu mai simt. Nu sunt sigura daca nu mai simt nimic in general, sau nimic pt el.

Perfectiunea este o chestiune relativa. Asa am privit-o intotdeauna. Ca sa fii pe deplin fericit, unele lucruri le ai, iar pe altele doar ti le doresti. Asa functionam noi oamenii. De asta atunci cand apare oriunde in lume unul care le are pe toate, imediat langa el apar si lucrurile care il duc la the next level.  Si cum case, insule, masini, femei, au la tot pasul, isi gasesc refugiul in alta parte. Asa mi-as gasi eu refugiul in tine. De fapt, de asta ma tem. Ma tem ca o sa le am pe toate. Nu o sa mai am la ce sa sper, la ce sa aspir si bucatica aia din mine care poarta numele tau, se va activa. Vei fi drogul meu. Portita de scapare din lumea mea perfecta si ideala.

Ma tem ca intr-o zi lumea va fi prea frumoasa pt mine si imi voi dori sa ma tarasc cu tine in iad. 

Sper ca intr-o zi ma vei ierta. Si ca am plecat si ca n-am sa ma intorc.

Printre nebuni...

Ma uitam la tine inghetata. Si la propriu, si la figurat. Nici macar ochii nu mi se miscau. Te priveam fix si parca te auzeam. Dar nu te intelegeam. Am stat asa minute intregi. Mi s-au parut ore. N-am spus nimic... cred ca nici n-am respirat. Apoi cineva de sus m-a pornit. Si am spus „buna seara! Imi cer scuze, dar nu va cunosc”. Si am plecat.

Ma uit de la geam la tine. Te vad cum stai in masina si imi scrii un e-mail probabil kilometric. In care ai sa imi spui ca mi-am batut joc de tine, ca nu intelegi cum de nu te mai recunosc, unde ma intrebi pentru a mia oara cum am putut sa plec. N-am sa iti raspund. O stiu si eu, o stii si tu.

Adevarul este ca nu te cunosc. Nu te-am mintit si nu as fi capabila sa imi bat joc. Vezi tu, eu cunosteam un barbat ce seamana cu tine. Fizic. In rest, n-aveti nicio treaba. El, daca l-as fi parasit, spre binele meu, n-ar fi venit dupa mine. Nu pentru ca nu iubeste, ci pentru ca o face. El ar sti ca imi face rau. El, chiar daca s-ar tavali de dor si durere, n-ar veni nici macar sa ma zareasca de la distanta.

Tu nu esti el... pentru ca daca ai fi fost, acum eu n-as fi citit un e-mail kilometric plin de intrebari si reprosuri. De ce ma intrebi de ce am plecat, daca stii atat de bine? De ce ma intrebi cand o sa ma intorc, daca stii ca n-o s-o fac vreodata?

Ma iubesti? Uita-ma. Pentru ca iubirea ta, ma duce printre nebuni. Pentru ca atunci cand sunt cu tine, la suprafata sunt cea mai fericita femeie din lume, dar in interior, imi plesneste fiecare vas de sange. Pentru ca atunci cand ma privesti si imi spui ca ma iubesti, nu radiez de fericire... ci de teama. De teama... ca n-o sa pleci vreodata din viata mea!

Nu te cunosc... nu ma mai cunosc nici pe mine!

Imi este teama ca voi innebuni si imi voi dori sa suferi din cauza mea.

 p.s poza nu imi apartine, am salvat-o acum foarte mult timp de pe http://postsecret-ro.blogspot.com/ 

Cui pe cui... nu se scoate!!!

N-am mai scris de ceva vreme... adevarul e ca de data asta, am avut ocazii sa scriu... si de multe ori, chiar am inceput sa o fac, dar m-am razgandit pe parcurs. Fara motiv. Asa cum traiesc in ultimul timp: fara motiv! 

Am vrut sa renunt. Am iesit pe usa cu bagajale si mi-am jurat ca n-am sa ma mai intorc. Cand am ajuns la masina, cu lacrimile siroaie pe sub ochelarii de soare, deja aveam mustrari de constiinta. Poate totusi ar trebui sa te anunt, poate iti vei face griji, macar sa iti spun ca sunt ok. Chiar daca nu eram. Am deschis repede un mail pe telefon sa iti dau un ultim mesaj. Si am vrut sa iti scriu doar „am plecat, nu ma cauta, sunt bine” dar am sfarsit prin a nu-ti mai scrie nimic. Am plecat. Si nu m-am uitat in urma. Norocul, de fapt pe atunci il numeam ghinion curat, a fost ca trebuia sa plec o luna si doua saptamani undeva foarte departe. Unde tu, n-ai fi avut drum asa usor. Si am plecat. Nici nu vroiam sa imi mai deschid mail-ul... am rezistat chiar o zi intreaga fara sa il deschid... apoi il verificam din 10 in 10 minute... primeam mesaj dupa mesaj... ma intrebai unde sunt, de ce nu iti raspund, cand ma intorc, de ce nu iti spune secretara, cum am putut sa plec etc etc... sute de intrebari la care nu aveai raspuns... eu aveam o singura intrebare si nu iti era adresata: DOAMNE, DE CE M-AM INDRAGOSTIT DE UN BARBAT INSURAT?!!??

Incet, incet am crezut ca m-am invatat cu lipsa ta. M-am intors acasa si masina ta nu era in fata blocului. Am intrat in apartament si nimic nu era schimbat. Toate erau la locul lor. Pana si hainele tale uitate de-a lungul vremii. Prima noapte a fost cea mai groaznica. La 4 dimineata, schimbam lenjerii... toate miroseau a tine. Totul mi se parea ca are urme din tine. M-am hotarat sa ma mut  in perioada urmatoare si am zis ca nici de data asta nu o sa ma uit in urma. A treia seara am cedat. Nu te-am sunat pe tine ... ci l-am sunat pe el. Nu il mai vazusem de aproape 2 ani... Mi-a raspuns si mi-a spus ca de-a lungul timpului a incercat sa mai dea de mine, dar n-a avut noroc... Ghinion! Nu noroc... 

Ne-am intalnit chiar in seara aia. Intr-un parc. Nici nu mai stiu de cand nu am intrat intr-un parc sa stau cu cineva de vorba pe o banca. Am facut conversatie de fatada aproape o ora. Apoi el s-a uitat in ochii mei si mi-a spus: lasa vrajeala, cu rasul asta fals si cu impresia asta ca totul e bine si spune-mi de ce esti trista? Ce s-a intamplat cu tine de nu iti mai stralucesc ochii?

Zambesc trist si ii spun: au devenit matzi... nu mai stralucesc pt ca nu mai au de ce. S-au saturat de prea multa fericire.

In zilele ce au urmat, am incercat sa te inlocuiesc cu el. Am zis ca poate mama avea dreptate si „cui pe cui se scoate”... dar nu e asa. 

Parfumul tau, tot il mai simt cu narea dreapta... desi stanga pare ca l-a uitat. Vocea ta inca o mai aud cu urechea dreapta, desi stanga nu mai stie cine esti. Te zaresc adesea in dreapta mea, desi niciodata nu esti acolo... 

Cui pe cui... nu se scoate! 

Cu talpile goale...

Ma tot intrebati unde sunt…  de ce nu mai scriu …

Sunt in IAD. La propriu. In fiecare zi merg in talpile goale prin foc. In fiecare zi imi vad pielea rosie si basicata de caldura in exces. Sunt in iad si nu vad nicio portita de iesire. 

Dar ati auzit de oameni fericiti ? Acei oameni pe care ii vedeti pe strada si care radiaza si care va fac sa va intrebati : „asta ce are ?! a castigat la loto?”. Ei bine, eu asa merg pe strada in fiecare zi: de parca as fi castigat la loto. A inceput si sa imi fie greu de atata fericire. Imi este din ce in ce mai bine in toata povestea asta. Dar... Un „dar” imens chiar.... stiu ca este doar o fatada... si ca nu ma plimb pe strazi jubiland de fericire, ci de fapt ma plimb schelalaind prin flacarile iadului. 

Este totul ca o iluzie optica. Numai ca nu imi mai dau seama daca iluzia este iadul sau fericirea...

Cand o sa scap de aici...oare o sa am  riduri de expresie sau arsuri de gradul III?!?!