nu vreau...

Zilele trecute mi-aruncam ochii pe un ziar care se distribuie gratuit in capitala. M-am obisnuit sa nu mai citesc presa si atunci cand totusi o fac am grija sa nu cred mai nimic din ce citesc. Totusi, cineva ne recomanda o carte. Imi pare sincer rau ca nu mai tin minte cum se numea. M-am amuzat citind ca la lansarea respectivei carti, accesul barbatilor este strict interzis. Si apoi mi-au fugit ochii catre un rand care m-a marcat: : primul capitol, „cum am devenit eu curva”. Ani de-a randul si inca si acum mai am teama ca vreodata voi scrie o propozitie similara cu cea de mai sus. Mi-e teama ca intr-o zi o sa ma trezesc dintr-o suferinta atat de cronica si atat de mistuitoare, incat o sa consider ca singurul lucru care mi-a mai ramas de facut pentru a reveni la viata, este sa devin o curva. O zdreanta de om. O femeie care nu mai poate fi ranita, pentru ca are toate cicatricile posibile bine insemnate pe suflet. O umbra pe pamant. O femeie pentru care barbatii sunt doar obiecte folosite pentru a-si satisface anumite nevoi. O femeie care nu mai simte nimic, nicio emotie, nicio senzatie. Pentru ca odata le-a simtit inzecit si apoi a fost ranita. O femeie care calca pe cadavre si nu se uita pe cine doboara sa isi implineasca scopurile. O femeie pentru care visele sunt relative si care nu au nicio semnificatie. O femeie rea, urata, dar totusi atat de frumoasa, plina de ura si ranchiuna, dornica de razbunare. O femeie atat de opusa mie.

Mi-e teama ca as putea fi ranita, incat adesea abandonez drumul inca inainte de a intra pe el. Adesea, inchei diverse relatii inainte sa inceapa pentru ca nu vreau sa mai sufar in niciun fel.

Tu nu ma intelegi... dar am mers pe cuie incinse cu picioarele goale... si am continuat sa calc fara sa imi sterg lacrimile in speranta ca imi va fi mai bine. Dar cand s-a terminat drumul de cuie, a inceput un altul de cioburi de sticla ude. Si am mers zeci de kilometri fara sa scrancesc. Crezand ca la final va fi mai bine. Dar am dat peste un alt drum chinuitor. Si inca o data. Si inca o data. Iar acum merg in varful picioarelor, pentru ca nu imi permit sa imi mai ranesc tot piciorul. Pentru ca inca mai sunt rani deschise. Inca ma mai doare.

Totusi, sper sa nu scriu vreodata un post sau orice altceva legat de „cum am devenit eu curva”...