A trecut mult. Sau a trecut prea putin. Timp.
M-am trezit intr-o dimineata cu o pofta absurda de o tigare
pe care n-am fumat-o niciodata. Toata ziua m-am gandit sa imi cumpar un pachet
de tigari si sa il fumez, ca pe o tigare de dupa. De dupa nimic, dar este
irelevant. Am cumparat pachetul si cand ma pregateam sa plec de la casa si sa
ies din benzinarie, m-am cutremurat. Nu stiu daca de placere sau de teama, cert
este ca aveam pielea de gaina. Simteam cum cineva ma priveste, dar uitandu-ma
in jur, nimeni nu o facea. Am tras aer adanc in piept si ma pregateam sa plec.
Apoi ... ti-am simtit mirosul. Am oftat trist si am stiut ca suntem in aceeasi
incapere. Dupa mai bine de doi ani. Ti-am cautat ochii cu privirea si o parte
din mine spera sa se insele. Iar o parte din mine, ardea de nerabdare sa simta
sufocarea din nou.
Si te-am vazut. Si mi-ai zambit si am cautat in memorie cele
un milion de motive pentru care nu te mai iubesc. Sau, pentru care nu te mai
pot iubi. Mi-ai sarutat calduros obrazul si simteam cum te bucuri sa ma vezi.
Mi-ai strans usor mana si m-ai intrebat ce fac. Mi-ai atins usor mijlocul si am simtit rochia cum se electrizeaza de palma ta. Ce fac?! Ce fac?! In afara
faptului ca stau ca muta si te privesc de parca ai fi inceputul si sfarsitul
lumii mele, nu fac nimic. Cand esti tu, restul e nimic. Iti spun ca incerc sa
imi activez creierul si sa imi opresc inima din a te vedea. Razi, de fapt,
ranjesti si ma intrebi ironic daca mai sunt sensibila la tine. Da, esti ca o
alergie. De care ma tem si din cauza careia iau pastile. Esti la fel de
amuzanta. Ramai la ... o apa ? E prea tarziu sa mai bei tu cafea.
Ma uit la tine, ranjesc la randu-mi, imi dreg glasul si iti
spun ca as fi capabila sa ma indragostesc iar de tine. Si mi-am propus ca in
viata asta, sa fac greseala asta doar o data. Ma intrebi ce-s cu tigarile, de
cand imi place fumul de tigare. Cred ca de fapt asta era momentul „de dupa”
pentru care voiam sa fumez. Sa stiu ca m-am vindecat. Ca mi-ai trecut. Esti
acelasi barbat extraordinar, dar care nu are loc in viata mea. Esti prea mare
pentru viata mea mica.
Razi. Imi spui intr-o limba pe care fac eforturi sa o inteleg
ca esti constient ca nu te mai iubesc. Si ca desi cateoadata te gandesti cum
poti intra din nou in lumea mea, iti dai seama mereu ca de fapt ma iubesti prea
mult ca sa o faci.
Nu te-am vazut de aproape 2 ani.
Poate tu.
N-am intrebat cand, cum si de ce. Ochii tai ma implorau sa
nu o fac. Iti dau drumul la mana si iti spun ca ma bucur sa te vad. Si ca sper
sincer sa nu te mai vad curand.
Desigur, iubita mea. Nu o sa ma mai vezi curand. Mi-ai
sarutat fruntea asa cum ai facut-o probabil de un milion de ori in viata asta
si de 5 milioane de ori in gandul meu. Mi-ai luat pachetul de tigari din mana
si mi l-ai aruncat la gunoi. Stiam ca o sa faci asta. Daca n-ai fi facut asta,
n-ai fi fost tu. Si n-as mai fi fost nici eu.
Te-ai urcat in masina si am inchis
ochii. Vezi tu, nu pentru ca voiam sa adulmec momentul asta cu tine sau pentru
ca voiam sa trag adanc in piept mirosul tau, ci pentru ca nu voiam sa vad in
ce masina te urci.
Nu voiam ca mintea
mea bolnava, care inca mai are o parte in carantina, sa te caute peste tot.