Cred cu desavarsire ca iubirea
pentru un om insurat nu ma defineste. Numele meu nu incepe cu lacrimile pe care
le-am varsat si nu se termina cu dragostea interzisa. Sunt un om simplu, cu
mecanisme vechi, la vedere. Nu ma prefac si nu ma cramponez de oamenii care nu
ma plac. Totusi, sunt atatia pe care nu ii plac si pe care nu ii las sa fie
partasi la respiratia mea.
Am iubit un fraier. Apoi inca
unul. Apoi a mai aparut inca unul. Fiecare dintre ei, a fost cel mai bun si cel
mai nemaipomenit . Pana la final. Cand au inceput sa apara ca ciupercile dupa
ploaie, defectele. Si toate au dus la schimbarea timpului iubirii. Din prezent,
in trecut.”Iubesc” in „am iubit”. Primul era imatur si iubitor. Iubitor cu
altele. Al doilea era rau, ranchiunos si fara perspective. Cateodata imi doream
sa fie asa doar cu restul lumii, desi eu beneficiam din plin de rautatea,
posesivitatea si gelozia lui. Iar el... el a fost perfect. Din clipa in care
l-am cunoscut. Paradoxal, asa perfect
cum era, avea cel mai mare defect dintre toti: era insurat. Probabil ca o parte
din mine o sa il iubeasca toata viata. Dar acum nu mai simt. Nu sunt sigura
daca nu mai simt nimic in general, sau nimic pt el.
Perfectiunea este o chestiune
relativa. Asa am privit-o intotdeauna. Ca sa fii pe deplin fericit, unele lucruri
le ai, iar pe altele doar ti le doresti. Asa functionam noi oamenii. De asta
atunci cand apare oriunde in lume unul care le are pe toate, imediat langa el
apar si lucrurile care il duc la the next level. Si cum case, insule, masini, femei, au la tot
pasul, isi gasesc refugiul in alta parte. Asa mi-as gasi eu refugiul in tine. De
fapt, de asta ma tem. Ma tem ca o sa le am pe toate. Nu o sa mai am la ce sa
sper, la ce sa aspir si bucatica aia din mine care poarta numele tau, se va
activa. Vei fi drogul meu. Portita de scapare din lumea mea perfecta si ideala.
Sper ca intr-o zi ma vei ierta. Si ca am plecat si ca n-am sa ma
intorc.