Am ajuns acasa... in sfarsit. Cateodata, nici eu nu mai stiu exact ce inseamna acasa pentru mine. Evident, ca de obicei, nimeni. Doar zecile de orhidee inflorite. Cand am plecat, doar cateva aveau boboci, acum au si inflorit. Noroc ca totusi le uda cineva. Le intreb ironic „v-a fost dor de mine nu ?!”.
Zambesc si ma indrept spre frigider. Sper sa gasesc lapte. Mi-e pofta de lapte. De obicei nu beau lapte rece, dar am momente cand mi-e pofta de anumite lucruri, care in mod normal imi displac. Cum ar fi sa imi fie pofta de o cearta lacrimogena, cu farfurii sparte si urlete de reprosuri dupa dezvaluirea unei tradari. Nu imi place deloc scena asta, dar am momente cand mi-e pofta sa o joc. Asa si acum: as fi baut un pahar de lapte rece.
Cum ma asteptam, cum nimeni nu ma astepta, nimeni n-a luat nici lapte. Asa ca bem o cana din Jack & Jonnie si speram ca nu imi va fi letala combinatia. Sorb cate un pic din licoarea magica si privesc peisajul din jurul meu. Blocurile ude si gri, noaptea apasatoare si ploaia... o... ploaia e atat de frumoasa!!! Canta zeci de melodii, se loveste de copaci, de geamuri, de masini si compune o muzica in care imi placea sa dansez desculta. Inchid ochii si imi aduc aminte... era o vreme cand n-aveam nici griji, n-aveam nici inima franta... si dansam in ploaie! Atunci nu mi se udau hainele, nu mi se stricau pantofii, nu mi se intindea rimelul si parul meu arata chiar mai bine ud...
Mirosul asfaltului incins ud... parfumul meu preferat... asta dupa parfumul tau, bineinteles!