eu...

Fotografia mea
am ochii negri si pe vremea cand imi pasa, te iubeam pe tine!

Dansand in ritm de ploaie...


Am ajuns acasa... in sfarsit. Cateodata, nici eu nu mai stiu exact ce inseamna acasa pentru mine.  Evident, ca de obicei, nimeni. Doar zecile de orhidee inflorite. Cand am plecat, doar cateva aveau boboci, acum au si inflorit. Noroc ca totusi le uda cineva. Le intreb ironic „v-a fost dor de mine nu ?!”.
Zambesc si ma indrept spre frigider. Sper sa gasesc lapte. Mi-e pofta de lapte. De obicei nu beau lapte rece, dar am momente cand mi-e pofta de anumite lucruri,  care in mod normal imi displac. Cum ar fi sa imi fie pofta de o cearta lacrimogena, cu farfurii sparte si urlete de reprosuri dupa dezvaluirea unei tradari. Nu imi place deloc scena asta, dar am momente cand mi-e pofta sa o joc. Asa si acum: as fi baut un pahar de lapte rece.
Cum ma asteptam, cum nimeni nu ma astepta, nimeni n-a luat nici lapte. Asa ca bem o cana din Jack & Jonnie si speram ca nu imi va fi letala combinatia. Sorb cate un pic din licoarea magica si privesc peisajul din jurul meu. Blocurile ude si gri, noaptea apasatoare si ploaia... o... ploaia e atat de frumoasa!!! Canta zeci de melodii, se loveste de copaci, de geamuri, de masini si compune o muzica in care imi placea sa dansez desculta. Inchid ochii si imi aduc aminte... era o vreme cand n-aveam nici griji, n-aveam nici inima franta... si dansam in ploaie! Atunci nu mi se udau  hainele, nu mi se stricau pantofii, nu mi se intindea rimelul si parul meu arata chiar mai bine ud...
 
Mirosul asfaltului incins ud... parfumul meu preferat... asta dupa parfumul tau, bineinteles! 

NA: acesta a fost un post care doar face referire la starea mea civila actuala(singura cuc), dar care este indreptat in totalitate catre incapacitatea mea de a mai dansa in ploaie. Cel putin pentru moment.

Sufletul meu nu mai are puls


 Pun capul pe perna si imi aud inima batand cu putere intr-un ritm pe care nu il cunosc. Respir ca si cand as fi alergat zeci de kilometri. Cum mai am putere?! Ma ridic in capul oaselor si privesc spre fereastra. Caut raspunsuri pentru intrebari pe care nu le pun. Ma aproprii tot mai mult de geam si vad nu foarte departe un pod. Instinctiv iau trenciul pe mine si ma indrept spre nicaieri. Apa are darul de a ma linisti. Inotand, sau pur si simplu  privind-o cum curge, ma calmez.
Desi e 3 dimineata, mai trec cateva masini pe strazi. Oamenii ma privesc ciudat intuind ca plang intr-o limba pe care ei nu o cunosc. Traversez strazile fara sa ma asigur si ajung pe mult ravnitul pod. Merg pana la jumatatea lui si ma opresc. Ma uit ca un criminal in stanga si in dreapta mea si ma bucur ca nu vine nimeni in jur.
Privesc apa cum curge si cum se oglindeste lumina de pe pod in ea. Oare cat e de adanca? Oare sunt pesti care inoata? Reiau in minte evenimentele tragice din ultimele saptamani. Ma tin inca bine. Stiu ca nu s-a terminat inca valul de nenorociri, dar ce e val, ca valul trece. Dar cu ce pret? Maine o sa fiu mai insensibila, apoi poimaine nu o sa ma mai impresioneze mai nimic, pana cand intr-o zi, o sa trec prin lume nepasandu-mi de nimeni si nimic.
Daca as aluneca acum de pe pod, oare si-ar da seama cineva de lipsa mea? Oare s-ar gandi ca m-am sinucis sau ca m-a impins cineva? Poate camerista de la hotel. Joi cand ar trebui sa eliberez camera, cand o sa vada ca depasesc termenul limita, o sa vina sa imi bata la usa. Cum n-o sa ii raspund o sa intre. O sa imi vada toate actele, toti banii si toate hainele acolo. O sa sesizeze politia si o sa ma caute peste tot. N-or sa ma gaseasca, iar ai mei vor fi chemati sa imi ia lucrurile. Voi fi disparut pentru cativa ani buni deja, multi m-or fi si uitat pana cand intr-o zi, trupul meu va fi gasit de un pescar matinal. Desfigurat si neinsufletit.
Derulez in minte tot filmul. Stiu exact  ce replici o sa aiba fiecare, stiu cine o sa ma planga si cine nu. Cui o sa ii para rau si cine o sa se prefaca. Cei care se vor bucura. Stiu tot. Las ultima lacrima sa imi cada pe obraz. Azi am mai omorit inca o bucatica din mine, dar drumul e inca lung. Maine dimineata cui o sa ii pese daca voi purta doliu. Cine o sa isi dea seama ca sufletul meu a fost ucis cu sange rece?!
Imi sterg ochii si zambesc. 

Acum raul asta este insufletit... are un suflet care vorbeste  o alta limba.

O lume redusa la doi


Aud adesea in jurul meu remarci de genul: “vai cat te invidiez!”. Pana si voi aici, in spatiul meu, imi mai trimiteti mesaje in care imi spuneti cateodata ca ma invidiati. De ce?! Pentru ca pun capul pe perna dupa 16 ore de munca ? Pentru ca adesea adorm in sughituri si suspine si ma trezesc cu ochii lipiti de atata plans? Pentru ca vin acasa doar sa ma schimb si atunci cand raman nu ma asteapta nimeni? Pentru ca in portbagaj pe langa roata de rezerva imi tin si un troler cu haine pentru situatii si calatorii de urgenta? Pentru ca atunci cand trebuie sa asist la un eveniment important din  viata altora, o fac singura? Pentru ca toti imi spun „o sa iti vina si tie randul”? pentru ca am suferit in trecut si desi cred ca m-am invatat minte, daca ar veni un stalp de telegraf si mi-ar cere sa il iubesc aratandu-mi minimul de afectiune, nici macar nu as clipi si l-as iubi? De asta ma invidiati??? Pacat...
Eu nu o invidiez pe prietena mea care tocmai a cheltuit 20% din valoarea unui apartament cu 3 camere situat intr-o zona decenta, pe haine si pantofi. Nu o invidiez pe tipa cu care ma intalnesc adesea la diverse congrese internationale si care are functii pe cartea de vizita mai multe decat toti anii mei de scoala defalcati. Nu o invidiez nici pe carierista mea preferata, modelul meu in afaceri, care la 37 de ani tot ce a realizat nu are puls si atunci cand a realizat ceva, nu o tinea nimeni de mana. Nu invidiez nici jucatorii de fotbal profesionist plecati prin tari straine pe bani multi departe de familie si prieteni. Nu ii invidiez pe oamenii astia. Pentru ca sunt singuri. Si singura sunt si eu, nu trebuie sa imi doresc sa le seman altora.
O invidiez in schimb pe tipa aia care statea la masa cu prietenii ei si care desi nu a cerut, a primit de la iubitul ei 2 cuburi de gheata in pahar. Ii invidiez zambetul si sarutul de recunostinta pe care i l-a oferit in schimb. Ii invidiez pe prietenii mei buni care locuiesc impreuna de ani de zile si care desi se mai cearta cateodata, nu uita sa isi faca reciproc zilele mai frumoase. Ii invidiez pe toti cei care seara adorm avand pe cineva in brate sau fiind in bratele cuiva. Pe cei care dimineata se trezesc alaturi de cineva. Pe cei care atunci cand li se intampla un eveniment important, se grabesc sa il imparta cu cineva. Pe cei care pleaca in concedii in insule pustii pentru a fi doar impreuna. Pe cei care rad fara sa spuna bancuri, pe cei care se privesc in ochi si isi spun cat se iubesc fara cuvinte.
Am citit undeva (imi pare rau ca nu imi mai amintesc exact unde) o fraza: „Cred ca lumea a fost prea mare pentru mine. In schimb, o lume redusa la " doi" mi s-a parut ideala!”. Ma caracterizeaza in totalitate alaturarea asta de cuvinte. Chiar daca am o viata frumoasa, din care le iau pe toate cu bune cu rele si Ii multumesc Lui Dumnezeu pentru fiecare fir de praf pe care mi-l da, cateodata as vrea sa am pe cineva alaturi. Spun doar cateodata, pentru ca in restul timpului n-am timp. Pentru ca nu vreau sa mai am timp.
Cred ca lumea a fost prea mare pentru mine. In schimb, o lume redusa la " doi" mi s-a parut ideala!

Vreau lumea mea... redusa la doi!

Pagina alba...


 Am o pagina goala in fata si as vrea sa arunc cuvinte aleatorii care sa iti spuna ce am in suflet.
Dar cum umplu o pagina goala cu ceea ce simt, daca sufletul meu este complet gol!?...



Am o pagina goala in fata... si un suflet cu mult mai gol!