eu...

Fotografia mea
am ochii negri si pe vremea cand imi pasa, te iubeam pe tine!

trebuie sa lupti... iar... iar... si ... iar

<>

Mereu am fost de parere ca trebuie sa lupti pentru ceea ce vrei sa ai si apoi trebuie sa lupti ca sa pastrezi ceea ce ai castigat. Am obosit. Sa lupt. Nu vreau sa fiu nevoita sa lupt pt fiecare lucru pe care mi-l doresc. Nu vreau sa lupt in fiecare secunda pentru ceva. Am obosit. Pur si simplu, vreau ca macar un singur lucru sa vina de-a gata. Fara ca eu sa fac ceva pentru asta. Sa se intample de la sine. Nici macar sa nu trebuiasca sa clipesc pentru realizarea lui. Am obosit.
Lupt de ani de zile. Cu mine mai ales. Cu orgoliul si mandria mea. Cu teama de a fi din nou ranita. In fiecare secunda lupt si mi-e teama sa fiu invinsa. Ma zbat si fac tot posibilul sa se intample lucrurile asa cum mi-am propus. Adesea castig. Adesea pierd. Rezultatul devine infirm oricare ar fi el. Sunt prea ocupata de lupta in sine si uit chiar sa ma bucur cand mi se intampla. N-am nimic de-a gata. Pentru toate am luptat. Vroiam ca macar tu sa fii de-a gata. Macar pentru tine sa nu fiu nevoita sa lupt. Tu nu stii, dar eu am obosit. Adesea mi-e teama ca oboseala asta o sa imi ia mintile intr-o zi. Sau ca teama asta de durere o sa ma innebuneasca de tot. Nu sunt o fricoasa. Nici pe departe. In orice batalie ma pun in randul intai si sunt prima la orice lupta. Trag aer in piept si imi spun ca pot. Dar acum... acum, dupa ce mi-am vazut inima pe jos, in praf, in gunoi, zdrobita si calcata in picioare de oricine... acum, mi-e frica de durere. Pentru ca am simtit-o in fiecare por si in fiecare globula. Fiecare particica din mine a simtit-o inzecit. Simt ca indiferent de cat de tare lupt, finalul va fi acelasi.

O Doamne... nu vreau sa rad iar si sa imi vad sufletul pierdut. Nu vreau sa fiu nevoita sa zambesc iar cand in mine urla fiecare fir de sange. Nu vreau sa spun ca sunt bine, cand as putea sa ma numesc cadavru. Nu vreau. Nu iar!

NU IAR!!! TE IMPLOR!

...

Se tin de mana. Nu imi dau seama care dintre ei e mai frumos. Ea. Ba nu, clar, el este. Amandoi sunt frumosi. Sunt impreuna de ani de zile. Cuplul perfect, as putea spune. Ii vezi razand, ii vezi sarutandu-se, ii vezi tinandu-se de mana. Tanjesti dupa ceva asemanator. Te rogi seara de seara sa iti dea si tie Doamne Doamne, mana care iti lipseste. Celelalte buze de care ai nevoie pentru a da viata unui sarut.

Isi iau ramas bun. Tinandu-se de mana se indreapta spre casa. Pleaca in admiratia tuturor. Ca la sfarsitul unei piese de teatru, cand actorii parasesc scena in aplauzele spectatorilor. Se lasa cortina.

Parca ea nu mai e atat de frumoasa. Si el, el a fost frumos vreodata?! Doamne, cat de nepotriviti sunt! Ce priviri stangace, ce cuvinte amare se aud. Unde sunt zambetele pe care si le imparteau doar cu cateva clipe in urma!? Unde sunt saruturile perfecte de adineauri?! Se aud reprosuri, regrete, cuvinte grele. Lacrimi se aud cazand. Patul, care odata era altarul lor, acum e doar un chin. Fiecare doarme pe partea lui, intrerupti de un zid imaginar de cuvinte urate.

A doua zi, se pregatesc de o noua scena. Doamne, ce frumosi sunt! Ce perfecti sunt... Doamne, oare eu o sa am parte vreodata de asta!? Te intrebi admirandu-i iar si iar. Habar n-ai, ca aseara a adormit plangand pentru a suta oara! Nici prin cap nu iti trece, ca ea nu mai e ce a fost odata. Are pe fata semnele sutelor de compromisuri. Cicatricile zecilor de ori cand a dat o noua sansa. Nu mai poate. O stie, dar stie ca nu ar putea nici fara. El se intreaba zi de zi, de ce nu mai ii vede in ochi sclipirea de care s-a indragostit. De ce nu mai e intre ei pasiunea care ii facea sa doarma pe jos fara sa le fie frig.

Dar, intrebarile nu isi mai au rostul. Ei sunt cuplul perfect. Nu isi pot dezamagi fanii. Trebuie sa fie perfecti, iubirea lor trebuie invidiata si dorita de cat mai multi.

Dumnezeu se intreaba adesea, de ce ne dormi iubirea aia perfecta... dar ii suntem prea dragi, si ne indeplineste dorintele. Sfarsim in relatii „perfecte” care ne mananca sufletele ca termitele. Ne dorim fericirile altora si atunci cand le avem intocmai, ne intrebam de ce Dumnezeu e rau cu noi. Uitam sa vedem dincolo de aparente. Ne dorim lucruri care sclipesc de fericire, care ne fura privirile mereu. Uitam sa vedem realitatea si fericirea in care ne aflam. Tanjim dupa lucruri care credem ca ne-ar putea face fericiti. Uitam numarul compromisurilor pe care trebuie sa le facem.

Adesea merg mana in mana cu iubitul meu si vad priviri furise. Cum se uita la el, cum se uita la mine. La cum radiem impreuna. Adesea aud voci in spate spunand „tu de ce nu faci asa?!” „tu de ce nu ma saruti asa”. Parem perfecti. Nu suntem, parem doar. Inca ne luptam cu teama de a merge mai departe, de a face compromisuri. Eu sunt genul care mizeaza pe lucrurile simple. Pe cuvintele mici, spuse cu ajutorul ochilor. Pe cubul de gheata pe care mi-l pui in pahar, cand nici n-apuc sa ti-l cer. Il rog pe Doamne Doamne, sa ne dea sansa sa fim plini de defecte. Sa avem o relatie reala plina de lucruri reale. Sa ma certi, sa te iert, sa ma saruti, sa ma tii in brate. Sa ne dea timp sa renuntam la eu-ul care ne umple sufletele si sa devenim noi. Sa ne trezim intr-o dimineata si sa ii multumim pentru tot ce ne-a dat. Sa ma faci sa plang doar ca sa ma vezi razand cu lacrimi. Sa te privesc cand dormi si sa iti soptesc sa ma visezi.

Doar timp ne trebuie... timp sa gresim...

...

Cateodata, cand sunt in bratele tale,  simt bataile inimii tale in spate. Nimic nu-mi poate mangaia sufletul mai tandru de atat. Nu este melodie care sa imi placa mai mult decat ritmul batailor inimii tale... 

8 februarie... nu mai esti blestemat!

8 februarie... blestemata zi! Asteptam sa treci sa iti spun cat de mult te-am urat...

Acum fix un an, pe 8 februarie, pe la 12 si ceva, cineva, foarte drag mie pe atunci, mi-a facut inima tandari. Eram ferm convinsa ca s-a intamplat asa, doar pentru ca 8 februarie este o zi nenorocita. Nu pentru ca el era un nenorocit. 8 februarie anul trecut, a durat fix o luna. Mai exact, pana pe 7 martie. Acum rad, dar acum un an, imi rupeam parul din cap si plangeam si in somn. Evident, si in baie. Sub dus mai ales. Dar acum rad. Poate ca s-a meritat sa imi scoti inima din piept si sa o arunci ca mai apoi sa uiti de ea. Pentru ca acum mi-e bine. Poate ca s-a meritat sa nu te uiti in ochii mei si sa imi spui ca s-a terminat si m-ai lasat sa imi termin singura povestea. Pentru ca acum, scriu randurile dintr-o poveste linistita. Genul de liniste, pe care tu nu mi-ai oferit-o.

Te-am iubit enorm. Credeam ca am fost o proasta atatia ani cat te-am uitat in diverse etape ale vietii mele. credeam ca tu esti... miezul din dodoasca :) nu ma intelege gresit. Nu imi bat joc. Dar acum am puterea sa rad. Asa cum o faceai si tu cand eu plangeam. Nu regret nimic. Nicio lacrima. Nimic. Ma bucur ca ni s-a intamplat asta. Pentru ca acum, SUNT BINE.

Ma trezesc dimineata cu zambetul pe buze si cu privirea lui in gand. Ma spal pe ochi si ma gandesc ce bine mi-ar fi sa fiu cu el. Ma uit la telefon si vad ca si el imi spune ca si el ar vrea sa fie cu mine. E simplu. Atat de simplu. Nu ne iubim, dar o putem face. Noi doi ne-am iubit. De multe ori, multi ani. Dar liniste, n-am avut.

Acum e simplu, nu sunt ecuatii de gradul III, nu sunt formule complicate. Suntem, eu si el. El si eu. Si de ceva timp, suntem noi. Noi noi noi noi noi. Noi, amandoi.

Iti spun acum, TE-AM IUBIT, FRAIERE! Pentru ca te-am iubit... si ai fost fraier ca m-ai facut sa plec...

PS. Abia astept saptamana viitoare sa ma trezesc in bratele tale dimineti la rand. Dimineti tarzii, pe care le ador alaturi de tine...

o iubire bolnava...

Stiu o poveste, a unor oameni dragi mie, ce s-au iubit enorm. Reciproc. Dar care acum, n-o mai fac. El nu o mai iubeste. Punct. Si daca e sa ma intrebati pe mine, nici ea nu il mai iubeste pe el. A ramas in schimb cu o iubire imensa, poate mult mai mare decat iubirea pt el, pentru amintirile cu el. Nu poate uita. Nimic. Nu vrea sa uite nimic.

Are mii de poze cu ei doi pe care le rasfoieste in cateva zeci de albume. Zi de zi, ca si cand ar citi Biblia. Se inchina la fiecare poza si isi aminteste fiecare detaliu. Stie fiecare cuvant pe care si l-au spus. Le stie pana si pe cele pe care nu le-au spus, dar si-ar fi dorit sa o faca. Au impartit bune si rele in jur de 6 ani. Sau cel putin asa calculez eu , caci ei cu siguranta le-au pierdut sirul. Ani plini de iubire, certuri, lacrimi, rasete, despartiri teatrale, intrigi. Ani pe care el i-a uitat pe alocuri. Ani, pe care ea inca ii mai traieste. In reluare. Apasa doar rewind si revede clipe ce le-a iubit, ce le-a urat, ce le-a dorit. Clipe cu el. Pe vremea cand el facea parte din ea.

El a fost cel care a pus punct, ea a fost cea care a avut de suferit. Initial a crezut ca e doar inca o cearta. Dar cand s-a intors spre el, l-a vazut cu o noua ea. A crezut ca e ceva pasager. A disperat, a urlat, si-a certat iubirea. Si-a cerut drepturile. Dar nu a auzit-o nimeni. O data cu el, a pierdut si grupul de prieteni comuni, care s-au dovedit a fi comuni doar prin el. S-a terminat totul de mai bine de 3 sferturi de an. El a uitat definitiv. Ea inca mai traieste povestea lor.

Azi am descoperit zeci de poze cu ei, pe un site facut de ea. M-am intristat sa vad disperarea care o macina, care nu o lasa sa uite, care o umileste. Multe din pozele alea au fost facute de mine, am fost martora iubirii lor si stiu foarte bine ca a fost o iubire imensa. A fost. Nu mai este. Mi se rupe sufletul sa o vad inca in trecut si desi am incercat multe variante, ea nu vrea. Ea traieste doar acolo, doar in povestea aia. Traieste o iubire bolnava. Care o va imbolnavi cat de curand. Mi se sfasie inima cand o vad sperand. Mi se pare ca este imposibil sa treci peste o asemenea poveste, daca inca mai speri, daca inca mai crezi in ea. Si povestea asta, este crezul ei.

Nu stiu ce le e scris... nu stiu cat de mult trebuie sa iubesti sau cat de nebun trebuie sa ajungi ca sa traiesti astfel. Nu stiu ce-as face in locul ei, dar sper, vreau sa cred, ca nu m-as pune pres in fata atator oameni. Ca nu mi-as pune sufletul pe tava si furculite alaturi sa serveasca orcine. Nu mi-as pleca nicicand capul pentru ca am iubit.

You loved. You fought. You lost. WALK TALL.

my vision of paradise ...


Ador linistea pe care mi-o oferi... Ador sa ma trezesc in toiul noptii si sa ma cufund si mai adanc in bratele tale. Ador sa ma trezeasca sarutul tau dimineata. Ador rasul tau. Ador zambetul tau. Ador mainile mele mici in mainile tale mari. Ador parfumul din jurul gatului tau. Ador cum imi acoperi urechea sa nu ma trezeasca respiratia ta greoaie. Ador cum canti la volan. Ador cum te enervezi cand nu ma mai opresc din glumit. Ador cum esti gelos pe orice persoana de sex opus din jurul meu. Ador cum te intrebi unde sunt cand nu stii unde sunt. Ador cand ma suni ca nu ma gasesti. Ador cand ma intrebi daca am luat paine. Ador cand imi spui „inteligenta lu tata”. Ador cum imi spui „asta mica a mea”. Ador cum glumesti cu toti din jur. Ador ca razi la fiecare poanta de-a mea. Ador ca esti mandru de mine. Ador fiecare secunda alaturi de tine. Ador buzele tale mari. Ador cum razi cand ma saruti. Ador cum te opresti din somn si astepti sa imi gasesc o pozitie confortabila si apoi ma iei din nou in brate. Ador ca sunt atat de mica pe langa tine. Ador ca ma simt atat de in siguranta cu tine. Ador fiecare pas pe care il fac alaturi de tine. Ador fiecare atingere. Ador diminetile cu tine... te ador pe tine, dragul meu!



I could get used to
Your vision of paradise...