eu...

Fotografia mea
am ochii negri si pe vremea cand imi pasa, te iubeam pe tine!

happy new year...

O sa va spun ceva ce imi repet an de an in ziua asta: URASC REVELIONUL! Pur si simplu ma scoate din minti sarbatorirea asta fortata. Sunt oameni care nu au nimic de sarbatorit, care trec printr-un intreg calvar, si care totusi se forteaza sa faca ceva in ziua asta doar pentru a avea un raspuns la intrebarea „cum ai petrecut de revelion”. La fel de mult urasc si mesajele cu aceleasi urari trimise sutelor de persoane. Mesaje la kil cum imi place mie sa le spun. Pana si tu mi-ai trimis mesajul asta. Mi-ai zis ca era personalizat special pentru mine. Dar n-am citit nici macar un „mi-e dor de tine”, „as fi vrut sa fi aici” si alte asemenea. Mi-ai urat „toate cele bune”, la fel ca ceilalti oameni cu care impart poate doar contracte, obligatii, idei. Cu tine as fi putut imparti patul. In fine, nu asta e scopul meu acum.

As vrea sa ii multumesc lui Dumnezeu din suflet pentru anul prin care am trecut. A fost de departe cel mai fructos an din viata mea, dar a fost si cel mai greu posibil. Am avut inima bucati, sufletul facut praf si orgoliul calcat in picioare. M-am trezit singura intr-o lume in care credeam cu tarie ca apartin. M-am trezit nevoita sa recunosc ca am o problema: inima sfasiata pentru totdeauna si capul spart. Unul din ele la propriu. M-am trezit plina de sange si parca mai tare ma durea locul in care nu sangeram. Si apoi a venit perioada aia din care nu credeam ca mai scap. Probleme peste probleme, care mai de care mai grave. Dar tu Doamne, mi-ai dat putere si cand urlam ca nu mai pot, mi-ai aratat cat mai pot. Si am putut mult Doamne! Am mers zeci de kilometri cu inima sfasiata, schiopatand, dand din coate. Si am mers bine, am urcat cat nu o fac altii in zeci de ani, eu am urcat in luni de zile. Cu cat eram mai tare lovita, cu atat urcam mai mult, cu mai mult curaj, cu mai multa forta. Multi se intrebau cum pot. Cum pot sa le fac pe toate fara sa obosesc. Ei nu stiu ca tanjeam dupa o ora de somn in care sa nu visez. Nimic. O ora de pauza totala. O zi fara alte zeci de probleme. Rezolvam una si aparea alta. Si nu ma plang. Nici nu imi pare rau. Pentru ca v-am zis: am realizat in cateva luni, cati altii in ani de zile.

Si tot tu Doamne, atunci cand te-am implorat sa imi dai un motiv care sa imi umple inima de bucurie, m-ai ascultat. M-ai mangaiat pe par si mi-ai spus sa am rabdare. Apoi am primit ce-am cerut. Acum ma bucur incet, incerc sa inchid ochii, incerc sa profit la maxim de ce mi-ai dat.

Va doresc din suflet tuturor, sa aveti cele mai bune zile si realizari in anul ce ne asteapta. Daca aveti greutati, sa treceti peste ele cu fruntea sus, sa nu va lasati pagubasi si sa ii multumiti lui Dumnezeu pentru tot ce va da!

La multi ani 2009!

a fost odata...acum e altceva!

Imi dau seama adesea ca sunt rezultatul unor iubiri vechi care mi-au ponosit sufletul si mi-au amarat noptile. Adesea, mi-as fi dorit sa nu treceti toti cu bocancii prin viata mea. Si daca tot ati facut-o, mi-ar fi placut sa fi avut un strat de marmura sa nu lasati urme atat de adanci. Mi-ar fi placut sa nu fi plans dupa tine pe la colturile liceului cand nu ma bagai in seama. Pe vremea cand eu nu ii bagam pe multi in seama. Mi-ar fi placut sa nu imi legat viata de tine in vara aia nebuna. Chiar daca am facut-o doar pentru o vara. Mi-ar fi fost mai bine daca in loc sa imi doresc mai mult de la tine, sa imi fi stabilit alte prioritati. Mi-ar fi placut ca atunci cand ai hotarat ca trebuie sa te reintorci in viata mea pentru a mia oara si atunci cand eu am hotarat cu ochii deschisi si glasul raspicat ca e in ordine sa o faci, sa nu o fi facut. Mi-ar fi placut sa nu ma lasi plangand atunci cand ai facut-o. Sa nu ma minti de atatea ori. Sa nu ma uiti de atatea ori. Mi-ar fi placut sa nu visez ca vietile noastre pot avea un punct comun. Atunci cand amandoi stiam perfect ca nu au. Ca tu ai multe puncte comune, dar cu ea, nu cu mine.
Stiu ca e stupid sa spun ca mi-as fi dorit sa nu se intample toate astea, cand de fapt, la un moment dat, am fost cea mai fericita ca s-au intamplat toate. Nu am regrete legate de trecut. Dar mi-ar fi placut la nebunie sa nu fiu atat de influentata de trecut cand aleg sa cred intr-o noua poveste. Tind sa imi sabotez basmul inca de la „a fost odata...”. Pentru ca mi-e frica. Tremura sufletul in mine de frica. Mi-e teama sa nu trec prin ce-am trecut de atatea ori. Mi-e teama de suferinta aia care mi-a sfasaiat sufletul de parca ar fi o condamnare la moarte. Mi-am resuscitat sufletul de atatea ori incat adesea cred ca e imun. Dar nu e. Moare si invie dupa cum spun „a fost odata...” si „s-a terminat.”. Nu stiu cand tresare mai tare, la inceput ori la sfarsit.
Toate povestile pe care le-am trait, ma fac sa o traiesc si mai calculat pe cea prezenta. Sunt atenta la fiecare pas, la fiecare mangaiere, la fiecare atingere. Ba chiar mai mult! Aseara, pe cand eram din nou in bratele tale, am deschis ochii. Mi-era frica sa ma las in voia pasiunii si i-am deschis. Mi-am limitat astfel trairea la 75%. Mi-am controlat corpul si l-am rugat sa nu mai simta chiar tot. Mi-am implorat sufletul sa nu ia in seama si noaptea aia. De asta te sarut cu ochii deschisi. De frica. Mi-e frica sa ma las in voia sortii. mi-e frica sa traiesc basmul asta. Acum 5 ani, as fi trait altfel. La intensitate maxima. Dar acum 5 ani, inca nu trecusem prin iad. Acum sunt atenta la fiecare pas. Pe care il fac, pe care il faci. Mi-e greu sa te cred, pentru ca atunci cand am crezut, am cazut. Stiu ca scopul tau nu este sa ma ranesti. Dar la fel de bine stiu ca o vei face. Intentionat sau nu.

A fost odata...

as vrea ...

As vrea sa nu iti mai raspund la telefon atunci cand ma suni.

As vrea sa nu ma mai suni.

As vrea sa nu mai fii vreodata available pentru mine.

As vrea sa nu ma faci sa rad atunci cand sunt suparata pe tine.

As vrea sa nu iti para rau cand iti spun ca nu mai vreau.

As vrea sa nu iti mai aud numele.

As vrea sa nu mai imi spuna nimeni nimic despre tine.

As vrea sa nu imi doresc buzele tale in fiecare zi.

As vrea sa nu ma iei de mana si sa ma saruti pe frunte.

As vrea sa nu imi promiti ca o sa ne vedem curand.

As vrea sa nu fiu atat de trista ca pleci din viata mea.

As vrea sa nu fiu nevoita sa te parasesc.

As vrea sa nu fi fost nimic adevarat.

Dar... cel mai mult as vrea, ca nimic din tot ce-as vrea, sa nu se intample.

promisiuni de uitat...

Mai are sens sa spunem lucruri carora le dam viata fara sa folosim macar vreun cuvant? Mai are sens oare sa imi spui cat de mult iti doresti sa fiu a ta? Mai are sens sa iti spun ca mi-as dori sa iti cedez? Nu, din fericire am invatat amandoi limba asta, pe care o vorbim atat de bine incat e absurd sa credem ca nu putem sa ne transmitem unele lucruri fara sa deschidem macar gura. De fapt, gura intre deschisa iti spune si acum ca as vrea sa ma saruti... avem limbajul nostru pentru orice. Pentru saruturi, pentru mangaieri furise, pentru atingeri obraznice. Dar nu ne avem unul pe altul. Tu apartii alteia, iar eu nu o sa fiu vreodata a ta. Din ambitie. Mandrie. Orgoliu. Spune-i cum vrei. Esentialul e unul: nu putem sa ne avem. Sa ne apartinem. Sa fiu eu a ta si tu doar al meu. E trist ca ne confundam reciproc. Eu zic ca tu esti de fapt altul. Tu spui ca eu sunt ea. Stim adevarul, ne e frica sa il rostim. Ne e frica sa il silabisim pentru ca asta ar insemna sa ne spunem adio. Si nu vrem. Nu vrei. Nu vreau. Chiar daca stiu ca nu duce nicaieri drumul asta. Chiar daca stiu ca nu se vor aprinde beculete de craciun pe drumul asta. Chiar daca nu ne vom tine de mana pe drumul asta. Cel putin, noi nu ne mintim. Nu ne promitem lucruri pe care stim ca le-am arunca la gunoi cu prima ocazie. Nu ne promitem luni, ceruri, stele si intinderi verzi. Iti promit doar ca nu voi fi a ta. Iti promit ca ma voi gandi la tine pana cand imi voi da seama ca e in zadar si voi uita sa o mai fac. Iti promit ca iti voi zambi asa cum iti place tie de fiecare data. Iti promit ca te voi lasa sa imi saruti fruntea si pleopele in fiecare zi. Iti promit ca imi voi dori mai mult. Tu promite-mi ca vei tine minte toate astea. Restul, promite-i-le ei. Minte-o pe ea. Iubeste-o pe ea. Doreste-o pe ea.

Ieri le-ai facut oricum pe toate pentru mine. De cateva zile cred ca simti ca ma pierzi. De cateva zile, si eu stiu ca ma vei pierde. Ne asteapta cateva luni in care avem timp suficient sa ne uitam. Cunoscandu-ma pe mine, stiu ca o voi face. Stiu ca la final iti voi zambi fara sa imi mai doresc sa ma saruti. Fara vreun subinteles. As vrea sa ma invingi. Sa imi invingi mandria si sa ma ai intr-un final. Sa imi frangi orgoliul si sa nu ma lasi sa te uit. Sa imi spui sa repet ca vreau sa fim doi pana mi se va intipari in minte. Sa ma convingi ca avem un viitor si eu sa incep sa te cred. Sa ma minti spunandu-mi doar adevarul. Sa rad in bratele tale asa cum o fac acum de la distanta. Sa fiu eu doar alaturi de tine.

Dar vor trece cateva luni... in care te voi uita... in care orgoliul va invinge. IAR.

totul e in zadar...

Am observat, ca fara doar si poate, am chef de scris doar atunci cand sufar. Atunci parca as scrie carti intregi. „almanahe” chiar! Acum, cand mi-e scarba si de aerul pe care il respir, de cinismul de care dau dovada toti cei din jurul meu, cinism in care eu sunt doctoranta, de ignoranta plutitoare, de insuficienta sentimentala acuta, n-am chef frate! N-am chef sa scriu un rand. De fapt, nu ca n-am chef sa scriu. N-am chef. PUNCT. Nu ma pot gandi nici la tine fara sa n-am nevoie de o felie cu putin zahar sa imi taie greata. Nu stiu ce e cu lipsa asta criminala de chef, oare am inceput sa ma prind ca TOTUL E IN ZADAR? Oare am inceput sa inteleg asta?! As fi vrut sa fiu la fel de imbecila si de ignoranta ca acu 3-4 ani. Cand cel mai tragic lucru posibil, era ca eram iar pe listele de posibili corigenti la mate. Acum, mi se rupe. De tot.

Auzi intrebare azi „ai auzit ce s-a intamplat?!?”. Evident intrebarea a venit pe cel mai grav ton posibil, de recunosc, mi-a stat, pentru cateva secunde, inima in loc. Naiva din mine a reusit sa incropeasca o intrebare: ce s-a intamplat?! Mi se raspunde folosind celebrul ton de mai devreme, parca o leaca si mai grav: a murit rocky! Cine dracu e rocky? Si de ce dracu mi-ar pasa, incat sa pish ochii?! I-am taiat-o rapid, invidioasa poate ca ea mai poate tresari la asemenea vesti sumbre: sa il ia dracu. E doar un caine femeie. N-ai probleme?! Iti mai trebuie altele, ca vad ca duci lipsa grav.

Auzi de ce trebuia sa imi pese mie!!! Ca a murit un caine. Sa imi fie cu iertare, iubitoare de animale n-am fost toata viata mea, imi plac, ale altora, frumoase rau. Dar nu imi trebuie punct. Si asta nu pentru ca am ceva cu ele. Nu nu! Nici pe departe! Am ceva cu mine. Recunosc ca nu pot sa imi asum asemenea responsabilitati si ca nu sunt capabila sa fac diverse compromisuri. Dar de aici si pana a boci ca a murit un caine pe care l-am zarit de 3 ori poate in toata viata mea, e distanta ca de la Munchen la New York. La pas. Frate am alte probleme. Am salarii de platit, am salarii de luat, am oameni de multumit, probleme de rezolvat, am lacrimi de varsat, iubiti de uitat. Plang pentru un caine!?! Hai sa fim seriosi!

Vezi?! Sunt cinica si sa scriu despre tine! N-am de unde sa iau o felie de lamaie cu zahar, iar cola asta mi-a lasat un gust ciudat. As vrea sa imi fie dor de tine. Sa tresar cand iti aud numele. Sa cred verzi si uscate. La dracu... ultima picatura de naivitate s-a dus cu cainele ala care a murit.

Sa ii fie tarana usoara... si cainelui... si inocentei mele.

ceata din nou

Hmmm... e prea spre sfarsitul zilei. Sa nu ma gandesc. La tine. Nu neaparat la tine. Ci la tine deasupra mea. Mi-ai lipsit lunile astea. Lunile astea in care mi-ai fost alaturi doar virtual si digital. Si eu ti-am lipsit tie. Simteam asta in fiecare particula de aer pe care ai respirat-o alaturi de mine. De fapt nu respirai aerul meu... respirai parfumul meu. Mainile nu mai stiai cum sa le desprinzi. Stiu... E GREU! Si mie imi era cand te rugam sa imi dai drumul din brate!

Hai sa mergem acasa... hai sa...

A nu nu... mai am treaba. Nu mai visa.... stii bine ca nu se va intampla!

Dar nu visez ...

Dar iti doresti...

Da!

Nu pot sa merg acasa cu tine. Nu pot sa ma las dusa de val. Ce-am face?! Ne-am incalzi inca din masina. Ne-am adulmeca mirosurile reciproc pana n-am mai simti in veci niciun alt miros. Mi-as insusi buzele tale pe fiecare por de pe piele. Pe fiecare locsor managaiat de mainile tale. Doar de mainile tale. Sunt egoista cand vine vorba sa fii al meu. Chiar daca ma intereseaza doar putinul timp in care esti al meu la propriu. In rest nu imi pasa. Nu vreau sa stiu cum esti al alteia. Vreau sa stiu ca atunci cand esti al meu, esti doar al meu! Zeci de mii de saruturi. Zeci de mii de mangaieri. Zeci de priviri furise. Abia astept sa fii iar al meu.

Hai sa mergem...

Poate alta data... e ceata!